luni, 28 octombrie 2013

Viaţa, un "joc" serios

Proba numărul 11 din competiţia Superblog 2013 ne propune nouă, bloggerilor pasionaţi de lectură, prin intermediul editurii Nemira, să facem o incursiune prin jocurile copilăriei şi ale vieţii de adult.


**********
- Bună dimineaţa, copilărie! Ce mai faci? 
Atât reuşise să spună micuţul salvator încastrat în uniforma lui spaţială şi văzut de toată lumea drept un geniu al luptelor. Cerul era în nuanţe închise, iar zgomotele luptelor bulversau universul oamenilor încă vii. Momentul în care războiul interstelar iminent cu un inamic nespecificat întunecase viziunea tuturor şi încurajase înrolarea copiilor pentru a fi transformaţi în maşini de război neîndurătoare, viclene şi în condiţii de gravitaţie zero, a fost exact punctul terminus în care copilăria şi-a luat pelerina vaporoasă pe umeri şi a plecat furioasă. Chipul salvatorului era ascuns de casca impenetrabilă, iar legătura cu propria lui copilărie e uitată, în momentul în care personajul principal, Ender Wiggin, căci acesta este numele lui, este numit comandant al Armatei Dragon, în cadrul Şcolii de luptă. O maturizare forţată şi o afirmare bruscă a celui care mai ieri visa liniştit privind plutirea norilor pufoşi la cei 6 ani ai lui. Astăzi era un geniu al luptelor şi datorită lui Armata Dragon ajunge să domine competiţia. Un joc virtual pe un simulator de bătălii spaţiale se dovedeşte a fi un fapt real, condus din umbră de nişte copii. O flotă formată din adulţi ajunge să distrugă planeta de baştină a inamicului, punând capăt războiului. Un joc serios, cum numai viaţa poate fi. Un joc de-a v-aţi ascunselea cu minciuna şi disimularea. Editura Nemira ne aduce această carte şi această perspectivă, pentru a medita la propria copilărie şi a alege "jocul" potrivit nouă.
Un alt cadru, un alt scenariu, dar tot copilăria este cea alungată cu violenţă. Supravieţuirea e primordială şi inocenţa nu-şi mai are locul aici. Amintirea unor vremuri arhaice şi libere se pierde în cenuşa iluziilor unor oameni hăituiţi şi obligaţi să fie neoameni. Naţiunea Panem împărţită în 12 districte construită pe ruinele fostei Americi de Nord se supune Capitoliului care organizează Jocurile Foamei, participanţii fiind cu vârste cuprinse între 12 şi 18 ani, aleşi prin tragere la sorţi. O lume distopică, de nedorit, un joc extrem de serios ce vizează lupta pentru subzistenţă, dar ascunde moartea unor copii. Douăzeci şi patru de adolescenţi sunt răpiţi de lângă familiile lor şi aruncaţi într-o "arenă" spre deliciul unor telespectatori bolnavi după senzaţional şi care uită în frenezia lor că privesc nişte copii. Din fiecare district se alege o fată şi un băiat, iar tinerii sunt obligaţi să ucidă pentru a supravieţui. Un joc al relaţiilor elaborate, al luminilor şi umbrelor, al dezumanizării. Încurcături sentimentale, negare şi lupta cu sinele, monitorizare, control şi sancţiuni, istorie manipulată, schimbată sau distorsionată pentru a servi doar anumitor interese, toate le veţi regăsi în romanul recomandat de editura Nemira, Jocurile Foamei. Este o trilogie a unei poveşti incredibile care vorbeşte despre curaj, asumare, dragoste la o vârstă când unii încă mai visează şi copilăresc.
Alt joc la fel de palpitant şi periculos este cel care vizează urzeala tronurilor. George R.R. Martin a creat o epopee fantastică care urmăreşte simultan trei acţiuni principale. Familia Stark de Winterfell împreună cu copiii lor, Robb, Bran, Sansa, Arya sunt prinşi în vârtejul unor evenimente ireale cărora trebuie să le facă faţă. Intrigile din spatele tronului însă, duc la tensiuni şi morţi nevinovaţi, iar copiii sunt nevoiţi să se descurce singuri, fiecare pe drumul propriu. O lume fascinantă de ambele părţi ale Zidului, puteri stranii şi întunecate şi comploturi încurcate se găsesc şi în Est, unde Viserys şi Daenerys Targaryen, alţi copii ce trăiesc în exil, ţes alte poveşti pline de lupte şi învăţăminte. Tot editura Nemira este cea care din 2007 a tradus şi publicat primele volume ale romanului Urzeala Tronurilor, în România şi a continuat şi în 2011 şi 2013.
De când mă ştiu am îndrăgit lectura, cărţile şi poveştile. Fiecare carte are încastrată sub coperţile ei o lume misterioasă, cu parfumuri din alte epoci, cu iz de lupte şi zbucium şi este o mărturie a unor vremuri îndepărtate sau atemporale. Cărţile sunt prietenii tăcuţi din biblioteci, frumos aliniaţi în rafturi, care nu ne vor dezamăgi niciodată şi care ne cheamă să le descifrăm, să facem incursiuni în lumi imaginare, fanteziste şi să câştigăm drept premiu poveşti de neuitat care ne vor ajuta să creştem. De fapt, cărţile în general, transmit cititorului sentimente diverse, ce-i bulversează universul, ce-l fac să gândească, să privească un subiect din mai multe perspective, îi oferă soluţii la problemele existenţiale cu care se confruntă la un moment dat, deşi sunt doar nişte iluzii, ficţiune pură în unele cazuri. Atunci când o carte va ieşi în lumea celor cu ochelari şi creion, a celor pasionaţi de lectură, a cititorilor, o nouă poveste se cere spusă şi trăită prin cei care o citesc. Copilăria mi-a fost leagăn de vise, mi-a fost vară cu poveşti din cărţi, cu jocuri minunate şi trăiri pline de frumos. Amintirile ei mă vor susţine toată viaţa, ştiu sigur!
Copilărie, cu exuberanța ta, veselia, zilele lungi de vară, nostalgiile... Cred că îmi mai aduc aminte de tine.... De fapt, ar fi imposibil să te uit pentru că, sunt clipe memorabile de atunci pe care le păstrez încă neîntinate. Am reţinut şi clipele mai puţin plăcute când m-am lovit, zgârâiat sau am plâns, dar şi ele au farmecul lor pentru că m-au ajutat să cresc. Cel mai bine însă, îmi amintesc momentele de bucurie intensă, de lecţiile învăţate, de frumuseţea clipei.
- Dragă copilărie, îţi mai aminteşti de zilele fierbinţi de vară când ne reuneam toţi verişorii sau prietenii şi se desfăşurau adevărate întreceri de viteză şi agerime în ce priveşte săritul gardurilor? Aveam zile când săream coarda, jucam şotron sau elasticul, flori, fete şi băieţi, raţele şi vânătorii, hoţii şi vardiştii, prinselea, de-a v-aţi ascunselea, ţară, ţară vrem ostaşi, badminton sau ne dădeam de zor în leagănul din curte. Tot pe atunci am descoperit bătaia cu sâmburi de pepene, cerceii din cireşele roşii şi cărnoase, bătaia cu petale de trandafiri, flori de salcâm sau tei sau stropitul cu seva din sâmburii de corcoduşe - un puşti ne-a spus că astfel vom căpăta pistrui, iar cum pe atunci era în vogă filmul Pistruiatul, toată lumea îşi dorea aşa ceva -. :)))
- Copilărie dulce, nu am uitat nici zilele acelea minunate din vacanţele petrecute la rudele noastre de la munte! Ce amintiri frumoase am de atunci...cu miros de iarbă cosită şi cu gust de apă de fântână. Alergatul pe pământul negru de pădure plin de muşchi şi licheni după fluturi coloraţi şi zburdalnici, excursiile în inima munţilor cu clasa de grădiniţă a mătuşii mele, urzeala gândurilor, explorarea împrejurimilor până ajungeam într-o tabără unde ne jucam cu mulţi copii, hăulitul prin văi şi întrecerile până la poalele dealului, unde era cocoţată casa unde visam o vară întreagă, sunt încă vii în memoria mea afectivă.
- Îţi mai aduci aminte, copilărie? Eu nu te-am uitat!... Sunt aceeaşi pe care o ştii! Chipul s-a schimbat un pic, umerii sunt mai tensionaţi, gândurile mai încărcate de nelinişti, aripile mai obosite. Sunt aceeaşi copilă exuberantă, care mai ieri se căţăra în cei doi meri din curte şi mânca corcoduşe coapte şi zemoase, tot de la înălţimea pomilor, pentru că îmi plăcea să admir curtea mare şi dragă. Nu am uitat nici gustul cireşelor furate din vecini, nici parfumul strugurilor vărateci, nici mirosul florilor de câmp din coroniţele pe care le împleteam de zor, nici zâmbetele cristaline cu ochii oblici!
- De ce eşti tăcută copilărie? De ce mă ignori? Eu nu te-am uitat... Ai aici o mulţime de dovezi de iubire! Îmi vine să râd când îmi amintesc de zilele în care imaginaţia mea bogată a creat scenarii pentru teatrul de păpuşi. Eram foarte inventivă, iar scenariile mele erau foarte realiste, astfel am speriat vreo două fetiţe, în joacă, bineînţeles, cu existenţa unui balaur sub asfaltul leagănului. :)
- Ce s-a schimbat? Poate, regulile jocului sau doar perspectiva. Poate faptul că ne lovim mereu de alegeri, de preferinţe, înclinaţii sau chiar de tentaţia exceselor. Când eram mici ni se spunea că "nu e bine să faci aşa", "nu mânca atâtea dulciuri" sau alte replici asemenea, pentru că trebuia să învăţăm să trăim sănătos, echilibrat. Tentaţia de a imita pe alţii exista de când eram mici, dar, odată cu vârsta, devenim conştienţi de consecinţe, realizăm că influenţa anumitor persoane ne poate dăuna şi atunci, preferăm să îi evităm. Alegerile personale spun multe despre noi. Ne dorim să fim diferiţi, unici, să ieşim din anonimat şi la muncă şi în timpul liber sau acasă. Cu toate acestea, un pasaj care mi-a marcat copilăria spunea: " ... munca înseamnă ce eşti nevoit să faci, iar joc, ceea ce nu eşti nevoit să faci", iar prin descoperire şi căutare vom afla soluţia care ni se potriveşte, poate chiar o simbioză. Cel puţin aşa spune Mark Twain în "Aventurile lui Tom Sawyer". Cu înaintarea în vârstă ucidem sinele, ne dedublăm, alergăm după himere, când, de fapt, cel mai simplu ar fi să fim noi înşine. Iubirea e de departe un sentiment ce depăşeşte senzorialul şi frivolitatea unei omeniri avide după senzaţional şi animalic. Iubirea nu poate fi decât conştientă de ea însăşi. Noi purtăm germenele iubirii în noi înşine, trebuie doar să-l facem să încolţească prin stima de sine şi apoi să-l sădim în pământul mereu virgin al conştiinţei. Natura noastră ludică ne ajută să fim autentici şi să dăruim iubirea mai departe, să beneficiem de ea, pentru a ne salva pe noi înşine în primul rând.
Se deschid uşi şi căi pe care trebuie să le folosim pentru a creşte frumos. În spatele lor vom descoperi jocuri fascinante, mereu noi, cu urcuşuri şi coborâşuri, inerente, dar necesare. Jocuri mai dure sau mai inocente, care ne vor pune la încercare puterea, ne vor arăta calea spre noi înşine. Anii vor zbura trepidant, podul de flori de la începutul claselor primare se va transforma în pragul de sus al unei uşi masive pe care vrând-nevrând, o vom numi maturitate. Uşile se vor deschide în continuare, dar unele se vor închide prea repede şi uneori vei simţi că, dacă nu te fereşti la timp, vei primi în faţă clipele ameţite de ilogic şi textele prea blonde pentru a fi ascultate. Orele sparte din cadranul timpului incert, acest demiurg nemilos, amuţesc uneori în faţa omului ce creşte, dar se simte tot mic, pentru că povestea e aceeaşi de când e lumea şi pământul. Ne credem nemuritori şi imuabili, dar suntem atât de vulnerabli şi ridicoli în micimea noastră.
Cântecele astfel, devin mute, moralitatea îşi pierde umbra, iar lumina se întunecă vizibil, din motive absurde. Cred că acelaşi lucru l-au simţit şi personajele din cărţile menţionate. Vine firesc atunci întrebarea: 
- Unde mă aflu şi ce caut de fapt? 
Plictisite şi surde cuvintele tac pentru a găsi răspunsuri ce se simt. Încerc, caut, investighez, dar sensul uneori se încăpăţânează să apară, scuzându-se politicos că nu şi-a şters noroiul de pe botine. Praful stelar ne picură în auz istoria, pentru a face o scurtă comparaţie şi a pune în balanţă începutul roziu de drum şi prezentul cu piscuri semeţe, greu de escaladat. Te mai întrebi atunci de ce simţi că eşti difuz, ambiguu şi compromis ca om? Încercările titanice dintr-o lume barbară şi crudă stau la temelia unei înşelătorii ieftine şi răsuflate dintr-un mecanism prea complicat pentru un simplu om. Îndoiala mea îmbufnată îmi aruncă atunci în faţă iluziile răsturnate din valiza cu fluturi şi vise a unei fetiţe şi-mi spune: 
- Da! Viaţa e un joc serios!
- "Prin faptul că sunt, lumea este.
   Prin faptul că văd, lumea se lasă văzută.
   Prin faptul că simt, lumea se lasă simţită." mai apuc să spun şi una dintre uşi se închide cu un sunet sec. (Nichita Stănescu)


Vă salut cu drag pe toţi! :)

Un comentariu:

Diana spunea...

Am vazut filmul "Jocurile foamei"... Poate ar trebui sa citesc si cartea. Filmul a fost interesant dar cred ca mult mai interesanta e cartea, pentru ca-mi permite sa-mi imaginez mai mult! :)

Follow by Email

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...