duminică, 6 octombrie 2013

Credinţa fiecăruia un subiect tabu?

Pentru că este propusă o temă atât de frumoasă, nu pot trece peste ea! :)
Credinţa fiecăruia este în strânsă legătură cu iubirea necondiţionată şi speranţa, cu spiritualitatea, religia şi are impregnat parfumul sufletului, al darului dumnezeiesc! 
Am selectat câteva gânduri mai vechi de-ale mele pentru a dezvolta tema credinţei...
Speranţa reprezintă o putere misterioasă din noi care ne ghidează întreaga viaţă. Ea este mai puternică decât toate relele şi, dacă luăm în considerare şi al doilea mit, ea este mai puternică chiar decât toate lucrurile benefice din lume. Totodată, ea este singura care poate face trecerea de la rău la bine şi este de asemenea cea care poate menţine binele prezent în sufletele noastre mereu. Putem spune că un om trăieşte atâta timp cât are speranţă; atunci când speranţa i‑a murit, implicit şi viaţa sa este încheiată pe acest pământ. Speranţa este oare manifestarea credinţei în sufletele noastre? Căci aşa cum nu există atei în lume (căci până şi ateii cred în ceva, măcar în non‑existenţa Divinităţii), la fel nu există oameni care să îşi fi pierdut speranţa complet.
Ori de câte ori ne simţim dezamăgiţi, supăraţi, întristaţi, ne simţim fără de scăpare, speranţa este acolo, prezentă în sufletele noastre, iar noi ne agăţăm cu disperare de ea pentru a ne readuce bucuria în suflet. Atât timp cât un om continuă să îşi menţină speranţa vie în suflet, el va învinge cu siguranţă toate obstacolele. Însă ce se întâmplă atunci când un om îşi pune toată speranţa în realizarea unui lucru şi la un moment dat descoperă că acel lucru nu se poate realiza? Această problemă m‑a făcut să mă întreb dacă într‑adevăr speranţa este o forţă benefică. Atunci când speranţele noastre nu sunt împlinite, apare deznădejdea şi atunci nu ar fi fost mai bine să nu mai sperăm nimic pentru a evita această deznădejde? Pe de altă parte, simţeam de fiecare dată că numai cu ajutorul speranţei puteam depăşi momentele grele. Numai speranţa mă făcea să gândesc că după momente grele vin întotdeauna lucruri benefice şi numai această speranţă mă făcea să îmi amplific gândurile pozitive şi într‑un final să depăşesc acel moment critic. Atunci… care este realitatea? Ce trebuie să facem? Să continuăm să sperăm, cu riscul de a fi răniţi sau să încetăm să mai sperăm, resemnându‑ne cu moartea sufletului nostru?
Răspunsul cred că nu se regăseşte în nici una din aceste două variante. Speranţa nu ne poate face rău niciodată căci dacă ne‑ar fi putut face rău, atunci mitul găsirii speranţei în cutia Pandorei, ar fi fost altfel. Ea ar fi putut zbura împreună cu toate celelalte rele care s‑au abătut asupra lumii. De fiecare dată noi greşim pentru că ne ataşăm prea mult de acel ideal spre care ne conduce speranţa. Şi acest ataşament este cel care ne face rău şi ne readuce suferinţa în suflet. Trebuie să înţelegem că neîmplinirea scopului propus nu înseamnă că nu mai trebuie să sperăm că el nu va mai putea fi realizat cu altă ocazie. Speranţa va fi întotdeauna cea care ne va ajuta să ne atingem scopul propus, însă ea este numai cea care ne arată calea şi care ne conduce pe această cale. Împlinirea scopului o putem face numai noi, prin propriile noastre forţe, prin propriile noastre experienţe şi cunoştinţe acumulate până atunci.
Deci, să continuăm să sperăm, dar fără să pretindem ca scopul nostru să se împlinească în momentul de faţă. Să ne înarmăm cu răbdare şi să acumulăm cât mai multe experienţe pentru a putea face astfel faţă Testului Ultim.
Te poţi simti singur, trist, dar niciodată învins. Poţi pierde, poţi greşi, poţi suferi, dar nu te gândi să abandonezi. Aminteşte-ţi atunci că eşti puternic, că sunt lucruri pe care nimeni nu le poate face mai bine decât tine. Priveşte viaţa cu ochi de învingător !

******
Un alt aspect al credinţei implică taina spovedaniei. Credinţa are şi parfum de spovedanie, pentru că atunci ne dovedim puterea de a crede, atunci ne dezgolim sufletul, ne plecăm fruntea şi suntem smeriţi.
Sunt sigură că, cei care aleg să se spovedească nu se duc la biserică din cauză că au o teamă inexplicabilă de divinitate, deşi unora dintre noi tot ce este necunoscut ar putea să le inspire un sentiment de acest gen, mai puţin demn, chiar dacă nu sunt nici aroganţi şi nici fricoşi din fire. E vorba de respectul faţă de lucrurile neînţelese, care prin natura lor impresionează, ating corzile cele mai sensibile ale fiinţei noastre fără a fi nevoie de dovezi palpabile. 
Evoluţia spirituală este pe trepte ierarhice diferite faţă de evoluţia individuală, este mai de durată şi presupune eforturi titanice de minare a străfundurilor interioare.
Nu este nevoie să ni se dovedească existenţa a ceva a cărui experienţă imediată o avem, nici nu e uşor să se demonstreze unui surd existenţa sunetului sau unui orb plenitudinea culorilor.
Ce este de fapt spovedania? Este actul conştient prin care ne pocăim, facem cunoştinţă cu remuşcarea nu pentru a ne recunoaşte limitările, ci pentru a stârpi mândria, invidia, avariţia, gelozia, grandomania, într-un cuvânt tarele noastre. Este actul prin care învăţăm să ne iubim mai puţin, pentru că nu trebuie să uităm că ni s-a spus: " Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi" şi nu " iubeşte-te pe tine însuţi", deci o lecţie esenţială prin care ne dăm seama cum trebuie să fim umili, smeriţi şi nu să ne umilim. Cred că umilinţa nu e înjositoare dacă eşti sincer cu tine şi spui doar adevărul. Prin natura noastră suntem tentaţi să fim circumspecţi, să ne analizăm, să cântărim, să criticăm şi să judecăm, să lansăm vorbe de duh cu pretenţii de concepte, principii, reflecţii, aforisme, eseuri...etc. Dar uităm că nu greşeala, ci minciuna ucide sufletul. Dezgolirea sufletului este foarte greu de realizat şi nu este la îndemâna oricui, dar este ceea ce poate fi realizat prin spovedanie. Esenţial este să mărturiseşti, să faci "public" răul interior, să spui adevărul. Dar vorba maximei latine: "Vanitas vanitatum et omnia vanitas!", totul este deşertăciune. Tot ce am scris poate fi o mare deşertăciune, dar aşa am gândit...
Evident că şi o lipsă acută de imaginaţie este izvorul lipsei de milă şi dragoste. Să-ţi cauţi sufletul cu braţele sufletului însuşi, să-l îmbrăţişezi, să-i asculţi respiraţia - pentru că el respiră la fel ca şi noi - să te asimilezi lui şi apoi să cutezi a te ridica pentru a-ţi lua de la capăt drumurile sisifice, aceasta ar fi o altă definiţie dată credinţei.
Ca o concluzie, aş spune că suntem prea mici, decimaţi pentru a pune la îndoială Marea Creaţie şi căile prin care Dumnezeu ni se revelă! Iar intermediarii cu atât mai mult trebuie exoneraţi... Mesajul, cuvântul Lui trebuie să ajungă la sufletul nostru şi apoi fiecare face cum îi dictează conştiinţa sau forul interior.

Text propus pentru Clubul Condeielor Parfumate iniţiat de Mirela Pete. Tema de astăzi a fost la propunerea Dianei. Vă salut cu drag pe toţi şi vă rog să mă scuzaţi dacă nu voi reuşi să trec chiar pe la toţi! Sunt în febra Superblogului! Să-mi fie cu iertare! :)
Au mai scris şi alţi condeieri parfumaţi aflaţi în tabel la Mirela!

12 comentarii:

Mirela spunea...

Lolita dragă, ai scris o poveste întinsă și de o complexitate deosebită, care a atins foarte multe puncte așteptate și explicate cu eleganță și știință de tine. Tema Speranței există în toate religiile, după câte știu, ai dreptate să o trateazi pe larg și să-i acorzi meritul suprem. Totul e speranță, credința e speranță, așa este. Descopăr cam tot ce ar putea interesa, ceea ce dă o valoare deosebită textului tău și te felicit, e forte bine conturat. Și dacă tu spui:” Priveşte viaţa cu ochi de învingător !” atunci așa să fie. Și să ai baftă la Superblog! :) Seară minunată îți doresc! :)

malalt spunea...

Mai...eu nu cred ca e un subiect tabu pentru ca inca mai suntem tributari ancestralei cresteri si-a celor sapte ani. Dincolo de astea, cred ca etapele de dezvoltare pe care le traversam au propria credinta in ceva, in acel CEVA care inseamna altceva la fiecare nivel strabatut. Ca e muzica, un prieten, un iubit, o divinitate...exista ceva in care credem. E parte din natura umana, parte din propria definire a personalitatii.
Foarte frumos si elegant(as zice) material, sincer mi-a placut.

Diana spunea...

Ai scris minunat despre speranta si despre credinta… Fiecare om crede in ceva, in cineva…
Exista oameni care nu se iubesc pe sine :( Cei care nu se iubesc pe sine sunt, in general, intre cei pe care ii numim “rai”, desi sunt doar niste oameni care nu au invatat dragostea, pentru ca dragostea se invata, sau se transmite inca din pantecele mamei. Acesti oameni care nu se iubesc pe sine, in mod sigur nu vor iubi pe altii.
Zile fericite iti doresc!
Succes in competitie! :)

LOLITA spunea...

@Mirela,
Mulţumesc! Speranţa ne face să continuăm, să ne ridicăm, să credem în definitiv! Spovedania ne face să fim autentici, să ne recunoaştem căderile, să fim smeriţi. Dacă rândurile mele au reuşit să contureze ideea de credinţă, înseamnă că am fost la temă...:)
Cred că am mai spus-o, dar simt nevoia să o repet: aprecierea ta mă onorează! O săptămână reuşită!
P.S. În ce priveşte, Superblogul, încerc şi eu! Merci, oricum! Contează, să ştii! ;)

@MalaTeaha,
pentru unii, credinţa încă e un subiect tabu, chiar dacă sunt tributari ancestralei creşteri! CEVA-ul acela al fiecărei etape de dezvoltare e necesar pentru a continua! E imboldul şi piatra noastră de încercare! Dar merită, pentru că, fără acel ceva important, constant şi dădător de speranţă, ne-am ofili mai repede...
Mă bucur că umilul meu papirus ţi-a plăcut! ;) Mulţumesc!

Vienela spunea...

Da, in ochii mei, credinta este ceva atat de intim, incat nu are sens sa il expui in lume, mai ales printre oameni pe care nu ii cunosti. Mi s-a intamplat in online sa intalnesc om care timp de o jumatate de an a rumegat niste cuvinte pe care le-am scris intr-un comentariu, apoi a venit sa imi impuna credinta lui, fara ca cineva sa ii fi cerut parerea sau ajutorul. :(

Elly Weiss spunea...

Cred ca ai scris foarte frumos, complet si asa cum a mai zis cineva, cu eleganta dar si cu multa delicatete.
Iti impartasesc aceleasi idei in legatura cu speranta. Omenirea crede in speranta, e unica sansa de salvare cu toate dezamagirile intalnite. Poate si credinta, pentru destul de multi, caci in aceasta privinta lucrurile si convingerile sunt usor impartite. Nici eu nu cred ca-i vorba de un tabu insa faptul ca tema religie provoaca discutii inflacarate, poate prea, intre cei care cred si ceilalti face sa para astfel. Omenirea inca n-a gasit calea de a fi toleranta. De aici impresia ca exista tabu-uri. Din teama de discutii fara temei.
Frumos text. Si mie mi-a placut mult.
O noapte buna, draga mea!

innerspacejournal spunea...

Fără credință, într-adevăr, am fi inexistenți...

LOLITA spunea...

@ Vienela,
cred că sunt aceleaşi reguli şi în real şi în virtual! Şi ambele variante impun bun simţ şi respect! E important să accepţi şi alte păreri, să fii deschis la discuţii, în asta constă diversitatea şi frumuseţea acestei lumi! Regret că ai fost nevoită să treci prin aşa ceva! :(

LOLITA spunea...

@ Elly Weiss,
E important să fim toleranţi! Dar, mai avem de învăţat la acest capitol! E mai uşor să fim răi, să jignim, să judecăm! Mă bucur că textul meu a găsit rezonanţă...
Zile cu soare şi fericire! :)

LOLITA spunea...

@ Lili,
Aşa este, nu am fi nimic! Fără credinţă am fi într-o continuă derivă, nu am avea nici un reper şi sufletele ne-ar fi pustiite!
Senin! :)

Alexandra Ali spunea...

As vrea sa scriu ceva destul de inteligent la ora aceasta (ceas tarziu de noapte), si sper ca imi vei scuza intarziera si poate incoerenta ....dar chiar mi se pare interesanta abordarea ta, prin prisma sperantei. Uneori sunt cinica si spun ca nu ar trebui sa mai avem sperante in ceva, apoi imediat ma surprind sperand la ceva. Cred ca e ceva intrinsec, intim sufletului nostru,la fel ca si credinta, credinta in ceva si/sau cineva. Ai mare dreptate: speranta ne da forta de a continua drumul nostru prin viata. Numai noi ne amagim cand sperantele noastre nu se indeplinesc. Oare ne dorim prea tare sa atingem un tel si nu mai tinem cont de nimica?! Se prea poate. Oricum ar fi, speranta ne alina sufletele ranite, ne incurajeaza sa mai facem inca un pas, cu credinta ca speranta noastra intr-o lume mai buna se va adeveri.

acuarele spunea...

Credinta fiecaruia este, intr-adevar, un subiect tabu, din cauza ca nu oricine te aude te si intelege! Si atunci e mai bine sa pastrezi in tine comoara aceasta si s-o dezvalui doar acelora care sunt capabili sa o perceapa ca reala!
Speranta, ce ne-am face fara ea? Nu se poate trai fara speranta.
In spovedanie nu cred ca in ceva absolut, si nu din teama fata de zidurile bisericilor, fata de institutia "biserica" in sine. Cuvintele mint, ascund, fiindca sunt incomplete. Oricat mestesug am avea la discursuri, cuvintele nu pot descrie cu exactitate realitatea. Cred mai degraba intr-o spovedanie in tacere, fara cuvinte. Si nu in fata oricarei sutane.

Follow by Email

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...