vineri, 9 august 2013

Pantera din subterane

Întâmplător am găsit o carte pe care am citit-o datorită numelui autorului de care auzisem numai de bine. Este vorba de Amos Oz, cel mai cunoscut autor israelian, creator al unei opere complexe şi fascinante, romanele sale fiind traduse şi publicate în peste 30 de limbi. Nu sunt critic literar, dar voi încerca să scriu despre impresiile pe care această carte mi le-a lăsat în urma lecturii şi poate, o va găsi şi altcineva, tot întâmplător. :)
Acţiunea are loc în Ierusalimul anului 1947. Personajul principal, Proffi, un băiat isteţ de 12 ani îşi povesteşte aventurile pline de avânt adolescentin. Printre ele se numără şi înfiinţarea unei organizaţii secrete DOD, ce avea un slogan simplu, explicit: LSM (libertate sau moarte). Acest grup "lupta" împotriva armatei britanice ocupante, ce exercita presiuni constante asupra evreilor aflaţi la graniţa cu lumea arabă, considerată a fi o altă ameninţare viabilă şi pentru o ţară evreiască liberă. Toate acţiunile întreprinse de această aşa zisă organizaţie, erau însă doar nişte vise frumos poleite, idealizate. Profii făcea parte dintr-o familie evreiască de intelectuali afectată de traumele Holocaustului, de care încercau să se vindece. Aflat la vârsta întrebărilor şi iscoditor din fire, băiatul dă mereu un alt sens tuturor evenimentelor din viaţa lui, latură care îi prilejuieşte întâlnirea cu sergentul britanic Stephen Dunlop, dolofan şi volubil, dornic să înveţe limba ebraică pentru care avea un adevărat cult şi care îi promite că-l va ajuta să pătrundă în tainele limbii engleze. Iluzia pe care şi-o creează este, că în acest fel, va obţine informaţii valoroase pentru organizaţia din care făceau parte, în afară de el şi Ben Hur şi Chita Reznik, cei mai buni prieteni ai lui. Impactul pe care îl are această veste asupra prietenilor lui, nu e tocmai unul pozitiv, aceştia numindu-l trădător.
Am apreciat subtilităţile sufletului omenesc surprinse de Amos Oz în nişte vremuri de restrişte, paradoxurile şi ironiile vieţii.  
Cel mai mult mi-au plăcut pasajele cu descrierea bibliotecii şi cu primii fiori de dragoste ce-l acaparează pe Proffi, dar cartea abundă în detalieri ale psihologiei umane atât la nivel individual cât şi colectiv.
O percepţie personală a cărţii, pe marginea pasajelor preferate, vă ofer, în rândurile de mai jos...
Evident, este un melanj între jocul ielelor şi simţuri, în manieră personalizată, nu un copy-paste. :)

Deşi părea locul perfect pentru începutul aventurii, încă ezita şi privea speriat în depărtare. Proffi, un băiat frumuşel şi cu simţ întreprinzător, îşi începuse periplul de dimineaţă pe acoperişurile caselor. Cunoştea toate împrejurimile şi admira frumuseţea vieţii de la înălţime. Era un curajos, dar când se afla în dreptul ferestrei Yardenei, simţi cum îl dor ochii, cum îi piere avântul, observând printre genele migdalate conturul de felină, cambrat şi strălucitor al corpului feminin, ce era încă o enigmă pentru el. Părul lung revărsat pe umeri şi cu reflexe de alabastru îl intriga şi mai mult. Reveria se termină într-o fracţiune de secundă şi se gândi că săvârşise o impietate.
Îşi fixase un punct de control şi-şi începea furişatul dis de dimineaţă, pentru a adulmeca parfumurile virgine ale zilei ce-şi ridica cortina alene, printr-un fir trandafiriu-oranj întins deasupra orizontului. Roua de pe flori nu era încă evaporată, iar diamantele de pe petale aruncau sclipiri jucăuşe, puii aurii ai d-lui Lazarus îşi începuseră goana, iar cei pe care Proffi îi considera "duşmani" erau undeva proiectaţi într-o curte plină de măslini. Avea o vedere excelentă, iar aerul curat şi trezirea amorţită a tot ce-i viu îl încântau enorm. Mulţi spuneau despre el că ar fi prea serios pentru vârsta lui, dar refuza metodic să se conformeze unor norme şi reguli stricte, fiind acea panteră din subterane, luptătorul din umbră ce-şi nota sistematic toate mişcările "duşmanilor". Ştia că într-o zi toate acestea îi vor fi utile, dar nu ştia cu exactitate cum şi când. Căutând din priviri silueta prietenului său Ben-Hur, o descoperi pe sora acestuia, Yardena, ce avea 20 de ani şi de care era iremediabil fascinat. Zorii aceia de zi îi aduseseră un cadou inedit: Yardena şi-a descheiat nasturii halatului, l-a aruncat pe pat şi şi-a luat o rochie vaporoasă cu o dezinvoltură şi graţie de balerină. Între halat şi rochie apucase să observe câteva puncte negre în contrast cu pielea ei de sidef. A făcut şi două piruete, ca o dansatoare autentică, iar ochii lui hipnotizaţi o urmăreau avizi. Închise ochii şi le schimbă direcţia, gândind că are deja un logodnic sau chiar mai mulţi şi e prea mare pentru el.
Părea locul ideal şi momentul oportun să iniţieze un nou slogan pentru organizaţia lui secretă, acea panteră din subterane de care ştia doar el şi prietenii lui, să se gândească la el, la tatăl lui atât de reţinut şi la mama lui care încă visa cu ochii deschişi zilele propriei copilării şi ale primei iubiri. Adora începutul zilei, mai ales în vacanţa de vară, pentru că părinţii plecau la serviciu şi el închidea toate ferestrele şi obloanele pentru a păstra răcoarea mai mult timp în casă şi apoi îşi plimba cu nesaţ degetele peste coperţile cărţilor din bibliotecă. Textura lor şi mirosul de vechi îmbinat cu arome înţepătoare de migdală, între antic şi modern, acre-dulci ale adezivilor pe bază de alcool, precum şi ale lipiciului ameţitor, îl chemau de fiecare dată şi-l prindeau în mreje. Îi plăcea să citească, să exploreze colţuri noi şi să caute răspunsuri la întrebări complicate. Îndrăgea şi să escaladeze acoperişuri. Uneori îl revolta că cei din jur îl tratau încă ca un copil. Îi venea să strige: sunt un om în carapacea unui copil vorbăreţ. Trataţi-mă ca atare!
Sper că v-a plăcut! :)

Niciun comentariu:

Follow by Email

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...