sâmbătă, 15 septembrie 2012

Parfumul vântului tomnatic

* republicare
Odată, un băieţel de aproximativ şase ani mi-a povestit cum a învăţat să respecte viaţa, cum le-a arătat oamenilor mari că, de fapt, copiii sunt cei care ştiu adevărul. M-am aşezat liniştită pe o bancă, într-o după-amiază însorită, am privit îndelung toamna în ochii ei cenuşii, dar cu sclipiri încă de vară, iar băieţelul isteţ a venit în fugă şi s-a aşezat lângă mine, parcă mă ştia de mult timp, dorind să afle de ce-ul tuturor lucrurilor. Vântul șăgalnic se juca prin părul nostru, făcea curse nebuneşti printre frunze şi revenea mereu energic la banca noastră pentru a ne îndemna să vorbim. Asculta uneori cuminte şi visător, alteori se agita şi sufla parfum de crizanteme şi castane coapte. Era curios să afle şi el răspunsuri pentru a le împrăştia în eter, iar cei care doreau să le culeagă ca pe nişte roade, trebuiau doar să cutreiere cărările toamnei, să-i simtă parfumul aromat şi bogat şi să-i vadă surâsul enigmatic ca al Giocondei. Vizita neaşteptattă, dar plăcută a baiatului m-a binedispus.  Eram pregătită de o aventură în lumea lui şi încercam să ascult tumultul ideilor pe care le perora la intervale scurte. Băiatul, cu o figură destul de serioasă, mă fixa şi insista să-mi povestească peripeţiile lui, apoi să mă întrebe de ce par aşa de distrată:
- De ce nu eşti atentă la ce îţi spun?
Amuzată de situaţia creată, mă înarmez cu multă răbdare, îmi îndrept ochii spre interlocutor, încercând să-i acord atenţia cuvenită:
- Sunt ochi şi urechi! Te ascult! adaug convingătoare.
- De ce toamna totul pare obosit? începe tirul întrebărilor copilul.
- Toamna culorile îşi schimbă nuanţele! Nu toate par obosite, priveşte rubiniul şi stacojiul frunzelor şi îmi vei da dreptate!
- Bine! Ştii ce mă nelinişteşte? Doamna ne-a rugat la şcoală să surprindem tabloul toamnei într-o compunere şi mi se pare destul de dificil. Iniţial mă gândisem să-i declar război în numele a tot ce este verde în noi, dar uitându-mă mai atent pe fereastra clasei, m-a cucerit cu un surâs colorat, deşi obosit şi cu foşnet de frunze.
- Ce tablou frumos al toamnei! Ai imaginaţie bogată! încerc eu să completez când face o mică pauză. Însă, fără să audă laudele mele, a continuat cu întrebările.
- De ce doamna nu a înţeles nici măcar desenul meu despre toamnă de la ora de educaţie plastică? spuse vizibil afectat copilul isteţ.
- Ai încercat să-i explici ce ai vrut să desenezi?
- Bineînţeles! Dar, ori era prea fudulă de urechi, ori nu a vrut să înţeleagă... Am fost dezamăgit! În plus, oamenii mari dau uneori sfaturi greşite şi cer prea multe lămuriri. Poate e mai bine că nu a insistat, dezamăgirea era poate mai mare.
- Aş putea să văd şi eu desenul tău în una din zilele următoare? continui eu, oarecum intrigată. Din nou sunt ignorată, iar glasul lui continuă şirul gândurilor ce-l măcinau.
- De ce oamenii mari sunt aşa, de pe altă planetă? a întrebat piticul fără să audă interogaţia mea. Zâmbesc instantaneu, iar vântul îmi ţine isonul, răscolindu-mi părul şi gândurile. Parcă încearcă să mă atenţioneze că merg pe teren minat.
- Mie nu-mi place să râdă nimeni de nenorocirile mele! a spus apoi băiatul contrariat de râsul meu şi cu o seriozitate matură.
- Nu am râs de tine! Mi-a plăcut mult afirmaţia ta! Are ceva adevăr în ea! răspund repede ca să dreg momentul stânjenitor.
- Eşti şi tu un pic aeriană! Tu de pe ce planetă eşti? m-au întrebat ochii rotunzi şi albaştri, plini de mister de lângă mine.
- Sunt de pe aici! Te asigur că sunt pământeancă ca şi tine!... încerc să-i răspund fără să mai zâmbesc de data aceasta. Vântul, amuzat şi el de hilarul situaţiei, s-a băgat între noi încercând să scoată răspunsuri şi idei din suflet, dar o tăcere plină de visare s-a aşternut între noi. O creangă ce-şi plângea frunzele rupte din ram, ne aducea fâlfâiri de aripi, iar vântul prezent şi pus pe şotii prelungea zborul fâşiilor multicolore într-un joc vesel de toamnă.
- Oamenii mari au impresia că ştiu ce e viaţa! a continuat gânditor micuțul Ştie-Tot. E trist că se gândesc doar la  cifre, la case şi mașini şi alte nimicuri plictisitoare. Ştii ce uită ei?
- Nu! Te rog să-mi spui! Chiar mă interesează! spun eu serioasă de data aceasta.
- Uită că un prieten e mai important decât toate acestea!
- Ai perfectă dreptate! răspund uimită de răspunsul profund pe care l-am primit. Cred că era prima dată când întrebarea mea a primit un răspuns prompt. Ca şi cum nu auzise ce am completat, băiatul a continuat jocul lui printre cuvinte.
- Fiecare drum de om mare începe printr-un pas de om mic. Acasă la mine am tot felul de animale, de plante şi jucării, dar nu am un  prieten adevărat. Mă joc cu ele, dar simt că nu au suflet. Vrei să fii tu, prietena mea? Vrei să ne jucăm? au întrebat rugători ochii cu sclipiri diamantine. 
Sinceritatea şi propunerea dezinvoltă m-au dezarmat total, am renunţat la platoşa maturităţii pentru că eram iremediabil cucerită şi am intrat cât de firesc am putut în jocul lui.
- Aş fi mai mult decât onorată să fiu prietena ta! răspund veselă.
- Hai să alergăm atunci! Vino să vezi colţul meu preferat! spuse băiatul entuziasmat şi mă apucă ferm de mână. Picioarele noastre au măturat resturile de iarbă verde ce au rezistat cu stoicism secetei şi am ajuns în faţa unui colţ de rai. Fire fragede de flori, de toate nuanţele şi cu miros amărui şi fluturi zburdalnici se legănau pe aripile vântului molcom, lansând promisiuni măreţe spre cei care le priveau.
Într-o parte aveau casa şi o familie de papagali multicolori foarte ocupaţi cu zbenguiala de după-amiază, iar pe tulpina arborelui de lângă noi o veveriţă se cocoţa foarte grăbită. Era ireal, dar simţeam strângerea de mână, caldă şi sinceră, precum şi parfumul copilăriei. Nu era nici o clipă de pierdut! Am alergat împreună pe la toate florile, le-am sorbit aroma de toamnă şi când am încercat să ajung la păsări, glasul sonor al copilului m-a apostrofat:
- Fii atentă! Vei călca gărgăriţa aceea frumoasă! Stai pe loc!
Am încremenit ca o statuie, iar băiatul a luat buburuza şi a înălţat-o spre cer. Imediat a luat-o la fugă şi a dispărut la fel de brusc cum apăruse în viaţa mea, pe aripile jucăuşe ale vântului ce încerca  să se joace de-a v-aţi ascunselea cu sentimentele mele noi, rămase în suspans. Eram prea nedumerită ca să observ pâlcurile de sălcii din depărtare ce valsau ciudat pe ritmul impus tot de vânt şi fremătau neliniştite. Castanele cădeau cu zgomot pe asfaltul aleilor, iar eu mă feream să nu fiu lovită. 
Atunci, am simţit pe faţă plânsul toamnei şi-am ştiut că voi păstra în suflet verdele ce-a pierit. Am deschis ochii şi-am simţit boarea răcoroasă a vântului ce umfla perdelele prin fereastra deschisă şi împrăştia parfumul lui nostalgic în camera dragă, parfum de ploaie rece şi plin de melancolii târzii. Fusese doar o plimbare cu toamna de mână prin închipuirile mele, dar o plimbare memorabilă.

" Adevărata prietenie este ca sănătatea. Valoarea ei este rar apreciată până când nu ai pierdut-o." autor anonim
Parfumul de poveste a început la MIRELA.
Tema de astăzi este la propunerea Rokssanei.
Au mai scris:
Shayna
Innerspacejournal
Carmen Intre vis si realitate2
g1b2i3
Carmen Dictatura Justitiei

2 comentarii:

Mirela spunea...

O reală plăcere să recitesc asemenea rânduri! Dau linkul pe facebook. Splendid... De duminică, reîncepem povestea noastră parfumată. Tema: Parfumul ochilor căprui. Te aștept cu mare drag! O zi reușită! :)

LOLITA spunea...

Multumesc mult, Mirela! :)

Follow by Email

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...