vineri, 13 ianuarie 2012

Parfumurile copilăriei - Poveste parfumată între bloggeri

Postare republicată pentru a fi inclusă în cadrul poveştilor parfumate. Vă salut cu drag pe toţi! :)
Copilărie cu exuberanța ta, veselia, zilele lungi de vară, nostalgiile... Cred că îmi mai aduc aminte de tine.... De fapt, ar fi imposibil să te uit pentru că, sunt clipe memorabile de atunci pe care le păstrez încă neîntinate. Am reţinut şi clipele mai puţin plăcute când m-am lovit, zgârâiat sau am plâns, dar şi ele au farmecul lor pentru că m-au ajutat să cresc. Cel mai bine însă îmi amintesc momentele de bucurie intensă, de lecţiile învăţate, de frumuseţea clipei. Undeva acolo există şi amintirea clipei în care am învăţat să merg cu bicicleta. Deşi aveam de cele mai multe ori genunchii şi coatele zdrelite în încercarea de a-mi menţine echilibrul, eram mândră nevoie mare de bicicleta mea roşie Pegas. Era cadoul pe care bunicul mi-l oferise pentru că obţinusem coroniţă la sfârşitul clasei I şi ţineam enorm la ea. După mine a învăţat şi fratele meu să meargă şi apoi toţi copiii după strada noastră, de aceeaşi vârstă. Ce amintire poate fi mai frumoasă decât aceea în care ştii că ai marcat într-un fel viitorul puştilor şi puştoaicelor de pe strada ta?
Dragă copilărie, îţi mai aminteşti de zilele fierbinţi de vară când ne reuneam toţi verişorii şi se desfăşurau adevărate întreceri de viteză şi agerime în ce priveşte săritul gardurilor? Tot pe atunci am descoperit bătaia cu sâmburi de pepene, cerceii din cireşele roşii şi cărnoase, bătaia cu petale de trandafiri, flori de salcâm sau tei sau stropitul cu seva din sâmburii de corcoduşe - un puşti ne-a spus că astfel vom căpăta pistrui, iar cum pe atunci era în vogă filmul Pistruiatul, toată lumea îşi dorea aşa ceva -. :))) Era de la sine înţeles că şi paparudele ne ocupau mult timp, mai ales când soarele ne frigea prea tare, fiecare îşi căuta un recipient mai voluminos, cu care să-l stropească pe celălalt. Evident că atunci când ni se părea că ni s-a făcut o mare nedreptate, adică eram uzi leoarcă, iar ceilalţi uscaţi, alergam fuguţa la bunica să o înştiinţăm. Ea nu mai prididea cu gătitul, pentru că eram mulţi, dar se oprea din lucru şi ne asculta cu atenţie. Apoi ne lua de mână şi încerca să ne îmbuneze, iar dacă nu reuşea nici după ce ne explica că e vară, cald şi ne vom usca să ne alunge lacrimile de indignare de pe faţă şi nodul din gât, ne ajuta să ne schimbăm hainele şi ne dojenea amintindu-ne că totul e o joacă.
Erau zile în care explorarea podului casei era cel mai incitant aspect pentru că presupunea aducerea scării în casă şi apoi escaladarea ei. Acolo am descoperit niște cărţi vechi şi groase de istorie, caietul de amintiri al tatei din liceu, nişte săbii ale străbunicilor mei... Era fascinant podul acela... Cărţile de istorie găsite le ascundeam apoi ca pe nişte comori şi când aveam chef mai citeam din ele. Ulterior când am ajuns la şcoală şi aduceam completări la ora de istorie, uimindu-i atât pe colegi cât şi pe profesoară, am înţeles că sunt cu adevărat comori.
Copilărie dulce, nu am uitat nici zilele acelea minunate din vacanţele petrecute la rudele noastre de la munte. Ce amintiri frumoase am de atunci...cu miros de iarbă cosită şi cu gust de apă de fântână. Alergatul pe pământul negru de pădure plin de muşchi şi licheni după fluturi coloraţi şi zburdalnici, excursiile în inima munţilor cu clasa de grădiniţă a mătuşii mele, explorarea împrejurimilor până ajungeam într-o tabără unde ne jucam cu mulţi copii, hăulitul prin văi şi întrecerile până la poalele dealului unde era cocoţată casa unde visam o vară întreagă, sunt încă vii în memoria mea afectivă. 
Îţi mai aduci aminte, copilărie? Eu nu te-am uitat... Sunt aceeaşi pe care o ştii. Chipul s-a schimbat un pic, umerii sunt mai tensionaţi, gândurile mai încărcate de nelinişti, aripile mai obosite. Sunt aceeaşi copilă exuberantă care mai ieri se căţăra în cei doi meri din curte şi mânca corcoduşe coapte şi zemoase tot de la înălţime, pentru că îmi plăcea să admir curtea mare şi dragă. Nu am uitat nici gustul cireşelor furate din vecini, nici parfumul strugurilor vărateci, nici mirosul florilor de câmp din coroniţele pe care le împleteam de zor, nici zâmbetele cristaline cu ochii oblici. Prin fumul amintirilor încă mai văd agitaţia zilelor de naştere, ale mele şi ale fratelui, când bunicul ne lua mândru de mână, după ce bunica ne dichisea, mie îmi punea şi părul pe moaţe şi ne ducea la fotograf. Era un cadou inedit atunci, pentru că nu existau aparate fotografice accesibile oricui. După ce făceam poze, iar bunicul se întreţinea puţin cu nenea fotograful, ne opream la o cofetărie din drumul nostru şi aveam voie să ne alegem orice prăjitură doream. Ne limitam la una sau cel mult două, pentru că devenise un ceremonial acest obicei ce a continuat până în clasa I şi se putea oricând transforma într-un sacrilegiu dacă eram lacomi. Într-un cuvânt, ştiam să apreciem gestul.
Mi-e dor de vremurile în care casa părintească, în care au locuit şi bunicii, era plină de musafiri şi de copii. Câtă alergătură, vânzoleală şi dans era atunci... Feţele tuturor străluceau de fericire, se râdea zgomotos şi se povestea cu haz. Noi, copiii, ascultam cu urechile ciulite tot, iar când adulţii treceau la discuţii mai serioase, eram goniţi afară. Abia atunci începea cu adevărat joaca: săream coarda, jucam şotron sau elasticul, flori, fete, filme şi băieţi, raţele şi vânătorii, hoţii şi vardiştii, prinselea, de-a v-aţi ascunselea, ţară, ţară vrem ostaşi, badminton sau ne dădeam de zor în leagănul din curte. Nu ştiu cum se nimerea, dar ne apuca pe toţi cheful de legănat în acelaşi timp. Cearta era inevitabilă, uneori se ajungea la câte un cucui nevinovat sau vreo vorbă nepotrivită, iar părinţii ne pedepseau încetând petrecerea şi pregătindu-ne de plecare, efectul scontat fiind maxim şi ne cuminţeam vreo câteva minute lungi şi o luam de la capăt cu hârjoneala.:)
Erau zile când, curtea devenea neîncăpătoare pentru că era plină de copii veniţi o parte la leagăn, iar restul pentru a sta la umbra coridorului de viţă de vie şi a încinge partide interminabile de cărţi, table, rummy, uneori şah sau pentru a juca spânzurătoarea. Aşa văd eu curtea copilăriei, plină de copii zburdalnici...
Erau totuşi şi zile când preferam singurătatea şi mă refugiam sub un pom la umbră, în grădină pentru a citi o carte. Erau cărţi pe care nu le puteam lăsa din mână şi le terminam în 2-3 zile, mai ales că seara, ca să nu sesizeze părinţii, le citeam pe sub pătură la lumina lanternei. :)
De ce eşti tăcută copilărie? De ce mă ignori? Eu nu te-am uitat... Ai aici o mulţime de dovezi de iubire. Îmi vine să râd când îmi amintesc de zilele în care imaginaţia mea bogată  a creat scenarii pentru teatrul de păpuşi. Era suficient să aduc o pătură şi să o pun peste leagăn pentru a crea cortina, iar în partea opusă îmi organizam spectatorii, care de cele mai multe ori erau mai mici decât mine şi rămâneau mereu cu gura căscată când începeam să mişc păpuşile mele costumate distinct şi cu voci diferite. Scenariile erau inspirate de cărţile pe care le citeam, create ad-hoc fără emoţii sau inhibare şi bineînţeles variate. Ba erau cu zâne şi feţi frumoşi, ba cu cavaleri şi prinţese, dar şi cu personaje negative. Ţin minte că o fetiţă din vecini a fost foarte marcată de povestea mea cu balauri şi de faptul că un monstru locuieşte sub asfaltul leagănului şi îi mănâncă pe copiii obraznici, încât mama ei a avut o scurtă întrevedere cu mama mea, iar ulterior vizitele fetiţei au încetat. Atunci am început să înţeleg că iluziile create de poveştile mele spuse, aduc victime colaterale şi am terminat cu teatrul de păpuşi. M-am apucat să scriu... Pe unde apucam şi pe ce găseam la îndemână... Şi tot scriu, nu mă mai satur...:)
Aveţi grijă de voi! :)


Poveştile parfumate au început la MIRELA.
Au mai scris:
Lolita
Rokssana
Luna patrata
Carmen Intre vis si realitate2
Lili Innerspace
Sara
Max Peter
Ciprian Pardău

22 de comentarii:

*ELENA* spunea...

Bună LOLITA!
Superbă povestioara ta,cât
și pozele...îmi plac mult!
Un inceput de weekend
minunat îți doresc!
Cu drag te pup și îmbrățișez!

Celestine spunea...

Cand eram mica, fratel meu imi facea teatru de papusi...
A fost o perioada sublima din viata mea si am ramas cu ea vie in suflet

Frumoasa postare, sa fii pururi copilul care nu vrea sa creasca :)

Cu drag

innerspacejournal spunea...

Cred că nu e cazul să mai spun că ai talent şi scrii foarte frumos.
Pe lângă asta, am obiceiul să mă uit dincolo de rânduri. Acolo am văzut caracteristicile copilului cu înclinaţii(aptitudini) mai deosebite.

Mirela P. spunea...

Cât de minunat ai scris, cât de minunată e copilăria, cât farmec și nostalgie este în aceste prețioase rânduri, aduse aici de către tine, dragă Lolita. Povestea ne apropie în punctele în care vara e stăpână. Cerceii din cireșe, teii, joaca, soarele, vacanța...acele zile frumoase, copilăria care ne-a oferit momente de basm, un Pegas și multe amintiri minunate! Felicitări, o seară frumoasă, Lolita! :)

LOLITA spunea...

Buna Elena!
Sunt bucuroasa ca am reusit sa-ti inseninez ziua prin povestioara mea!
O duminica frumoasa! ;)
Cu drag te pup si te imbratisez si eu! ;))

LOLITA spunea...

@ Celestine,
Amintirile din copilarie sunt vii si in sufletul meu! Multumesc pentru cuvintele frumoase! Voi incerca sa-ti urmez sfatul ,de a fi pururi copilul ce refuza sa creasca1 Nu stiu in ce masura imi va reusi! ;)
Ganduri senine trimit spre tine suflete!

rokssana spunea...

http://www.youtube.com/watch?v=txZ8tqURNbY

“Copilăria e o stare fără vârstă, ea ţine de infinit, este singura felie care topeşte întregul univers înconjurător, vârsta în care nu spaimele de moarte îl macină pe om, ci spaimele de care se înfioară şi gâzele, parte şi ele din acest întreg fabulos numit natură. Copilăria este seismograful care anunţă cutremurele intime de mai târziu; în funcţie de ea, omul se comportă într-un anumit fel când e matur, şi nu altfel.” Petre Salcudeanu

LOLITA spunea...

@ MIRELA,
copilaria este de vina pentru nostalgiile mele...:))) Multumesc pentru cuvintele frumoase! Vara era momentul prielnic pentru a face tot felul de mici nebunii care exasperau pe cei mari...
Eu sunt inca sub influenta parfumului minunat de la tine... Multumesc si eu !
O seara de vis cu amintiri calde! :)

LOLITA spunea...

@ rokssana,
cat adevar spune citatul tau! Sa nu uitam atunci de copilul din noi...
Vin sa citesc si la tine! :)
O seara placuta!

LOLITA spunea...

@ rokssana,
multumesc pentru dedicatia muzicala! Sa ninga cu iubire! ;)

LOLITA spunea...

@ innerspace,
Sunt incantata daca am reusit sa te binedispun cu povestioara mea! Daca ai vazut si copilul din mine cu atat mai mare imi este bucuria! :))) Multumesc pentru gandurile tale!
O seara placuta!

Sara spunea...

A străbătut până la mine, printre rânduri, parfumul frumos al amintirilor copilăriei dumneavoastră... SUPERB!
Vă doresc un weekend de poveste! :)

innerspacejournal spunea...

http://innerspacejournal.wordpress.com/2012/01/14/parfumuri-din-copilarie/

CARMEN spunea...

cata emotie si puritate se regaseste în povestile despre copilarie! minunate amintiri, pe care fiecare adult si-a cladit viitorul... Frumoasa povestea ta, Lolita draga! Curata si gingasa, ca sufletul tau.

Max Peter spunea...

Textul tău este foarte frumos! Sunt unele întâmplări pe care le recunosc, parcă am fi fost împreună... :)
Lili are dreptate, cred că ai într-adevăr talent. Scrie mai des, te rog!

LOLITA spunea...

@Sara,
multumesc pentru ganduri si iti doresc si eu o duminica placuta!

LOLITA spunea...

@Lili3d,
am fost pe la tine si am citit si am ramas sub influenta acelui parfum unic! Multumesc si numai bine! ;)

LOLITA spunea...

@CARMEN,
ma bucur daca povestea mea ti-a placut! Copilaria este cea care ne-a influentat iremediabil pe drumul spre maturitate si rememorarile sunt mereu aducatoare de nostalgii! Multumesc pentru aprecieri, draga Carmen! O duminica placuta! ;)

LOLITA spunea...

@Max Peter,
daca scrisul meu place inseamna ca trebuie sa continui, sa perseverez...:))) In functie de timp si dispozitie voi pune in aplicare sfatul tau! :) Multumesc pentru aprecieri si o dupa amiaza placuta!

daurel spunea...

Da,podurile caselor; vor deveni o raritate...
http://daurel.wordpress.com/2009/08/09/podurile-caselor/

LOLITA spunea...

@daurel,
sper sa nu se intample acest lucru... Podurile spun asa multe povesti...

Pardău Ciprian spunea...

Ti-am adaugat si eu linkul in articolul parfumat al saptamanii! O seara placuta!

Follow by Email

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...