luni, 16 ianuarie 2012

Doruri şi amoruri

Sursa fotografiei
Durerea se mistuia în flăcările aducerilor aminte. La început era de nesuportat, dar strânsoarea şi febra ei o făceau să se întrebe ce lume se întinde dincolo de pragul propriei case. Îi era dor de momentele fără griji inutile, îi era dor de acasă, de iubire. Ce se întâmpla oare dacă salcia din faţa casei nu va mai fi acolo unde a fost dintotdeauna? Va putea trăi fără ea? Gânduri diverse o răvăşeau vizibil. Apoi, încet, realiza că salcia era de fapt, chiar ea însăşi, iar chinul îndurat, durerea aceea mistuitoare făcea parte din însăşi făptura ei.
Dezrădăcinarea dintr-un loc cunoscut şi ancorarea în altul cu totul nou te poate speria, dar poate fi chiar ceea ce ai căutat, îi suna foarte clar în urechi, în timp ce mergea agale. Durerea atunci, ar putea fi doar iniţierea spre acest nou început, continuau să îi şoptească gândurile. Călca visătoare şi cu oarecare delicateţe covorul proaspăt aşternut pe străzi, iar degetele roz alergau spre fulgii albi şi pufoşi. Apa topită pe faţa ei ascundea lacrimile fierbinți, iar după colţ a apărut o altă siluetă ce părea că o urmăreşte:
- Cine e acolo?
Răspunsul întârzia să apară, dar gândurile negre au fost alungate la auzul unor versuri vesele şi reconfortante:
- Sunt vagabondul vieţii mele.../ Măturător de praf de stele... iar spre final, notele acute au fost accentuate printr-un sărut ferm şi cald depus chiar pe buzele ei. Surprinderea a fost foarte mare, dar, imediat, a realizat că norii s-au risipit, că totul avea din nou un sens, iar cuvântul acasă putea reveni în vocabular. Nu mai era vorba de nici o dezrădăcinare, era din nou acasă, doar pentru că era şi el. Ştia bine că acasă e acolo unde te simţi bine, în siguranţă şi deja avea feelingul că acest nou început era ceea ce lipsea pentru a se simţi completă, împlinită.
Efluvii de iubire irizau pe chipul ce era cu doar câteva clipe înainte schimonosit de ispite macabre. Clipele de fericire păreau  insuficiente acum, când se profila un început de apropiere intimă, iar amorul desfigurat o chema în mrejele lui din nou. Simţea cel dor nesaturat şi apropierea devenea certitudine. Armoniile intime ale iubirii cântau la unison cu sufletul. Nu mai simţea obedienţa cotropitoare şi presiunea unor încercări zadarnice, era momentul să ia o hotărâre, să fie fermă şi explicită:
- Mi-e dor de noi, mi-e iubire de tine! Să ningă cu iubire, deci! a spus într-un glas de frică ca nevolnicia să nu o mistuie din nou. Ecoul se auzea încă, când silueta cunoscută s-a pierdut în ea printr-o mişcare respiratorie atât de firească... Nu mai simţea nici teamă, nu o mai frământau nici întrebări, era acasă!

@LOLITA_2012


3 comentarii:

*ELENA* spunea...

Bună LOLITA!
Frumoase gânduri!
O săptămână minunată îți doresc!
Cu tot dragul te îmbrățișez!

Max Peter spunea...

Îmi place, scrii tare frumos! :)

LOLITA spunea...

Multumesc pentru aprecieri! :)

Follow by Email

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...