marți, 30 august 2011

Chipuri de oameni - cartea


Oricine va spune fără să stea prea mult pe gânduri că peste tot în jur sunt chipuri de oameni. Dar îi vedem cu adevărat? Avem răbdare să le ascultăm povestea sau să le conturăm măcar din vârful peniţei portretul? Aţi întâlnit vreodată un om suficient sieşi care făcea totul singur? Un om rustic şi simplu care impresiona prin expresivitatea lui? Sunteţi siguri că dintre bizarele făpturi cu care vă întâlniţi, veţi recunoaşte un artist care s-a lăsat de meserie şi un meşteşugar decăzut? El ştie să imite glasul tuturor animalelor şi s-a luptat pentru a sa Venus, chiar dacă acest avânt de amorez l-a dus la închisoare. Nevoia apoi l-a învăţat să confecţioneze pantofi, iar liber fiind după un timp, a luat de soaţă pe sora celei care-l subjugase. A mai învăţat ulterior şi să fie negustor de ceasuri, măsurând timpul în ritmul propriu. Munca îl făcea fericit, iar în timpul liber mai şi picta. Un spirit liber şi un om enigmatic. Dar roata timpului s-a întors în defavoarea lui: pantofii lui nu mai erau căutaţi, iar lipsurile cotidiene l-au transformat într-un suflet rătăcit, un cerşetor. În pofida greutăţilor şi a lipsei de compasiune din partea familiei, acest om descoperă cititul ca pe o ultimă plăcere neprofanată de viciile unei lumi dezlănţuite. Sau, s-ar putea să ai privilegiul să te întâlneşti cu un împătimit al muntelui care să te ducă pe culmi neexplorate  şi să te prezinte unui om ce a ales sălbăticia naturii în locul celei umane.Uneori e posibil să vă amintiţi de nişte trăsături nu "atât de frumoase, cât luminoase, însufleţite de o lumină plină de o blândeţe spiritualizată ce rareori străluceşte pe chipurile oamenilor". Unii oameni te fac să te simţi din prima clipă drept prietenul lor, îţi explică nelămuririle lor şi poate, dacă eşti norocos, te invită să staţi de vorbă lângă un pahar de vin făcut din toate fructele parfumate ale verii, nu doar din struguri. Atunci, începi să te miri, de ce omul acela care a ales să fie singur-singurel, are o masă pentru două persoane. Răspunsul lui te nedumereşte: "pentru a consuma cu inima împăcată partea mea de hrană, simt nevoia ca măcar o altă fiinţă să aibă de la mine o parte egală." Astfel, atrage la masa lui zilnic, un cioban, un zilier, poştaşul, călugărul din zonă, un negustor ambulant, un vântură-lume, un  străin în excursie, săteni din vale sau cine se nimereşte. Metoda lui de socializare a fost mediatizată de mesenii ocazionali şi mereu se anunţă un doritor pentru a-i ţine companie. Depărtarea de oameni prin izolarea pe munte, îl face să-i iubească şi mai mult şi să nu se simtă sufocat. Pierderea fiinţelor dragi - soţia moartă, copiii căsătoriţi în colţuri îndepărtate ale lumii - l-au îndemnat să aleagă varianta exilării voite în vârf de munte. Iniţial, a trăit ca noi toţi, înconjurat de  toate tentaţiile şi oameni pestriţi, a călătorit mult, dar a ajuns la concluzia că la bătrâneţe e mai bine să călătorească numai cu închipuirea. Şi-a creat chiar propriul muzeu pentru a face incursiuni imaginare. Acolo te uluiau colecţiile de monumente de alabastru, miniaturi geniale din marmură fragilă, albă, cenuşie, gălbuie sau trandafirie. Apoi e posibil să-ţi dezvăluie biblioteca personală puţin mai inedită, fiind una "vorbită". Din cauza vederii slăbite şi-a permis luxul de a imprima autorii preferaţi pentru a se reconforta. Mândru de florile pe care le îngrijeşte la acea mare înălţime, volubilul "sihastru" oferă trandafiri şi crizanteme oaspeţilor , la despărţire. E de asemenea posibil să vă întâlniţi într-o după-amiază plăcută de vară, cu un vizitator neaşteptat, ce bântuie nestingherit prin casa voastră, iar confruntat cu prezenţa voastră să scoată la iveală o carte de vizită. Înfăţişarea lui multicoloră, "păr alb, frunte palidă, ochi albaştri, nas roşu-aprins, gură vânătă, bărbie întunecată, cravată bleu, jachetă maron şi pantaloni negri," precum şi siguranţa interpelării s-ar putea să te surprindă. Alocuţiunea lui începută ad-hoc, fără prea multe cuvinte introductive, despre necesitatea anihilării animalelor considerate fiinţe inferioare şi materie mişcătoare în antiteză cu noi, oamenii, creaturi verticale de origine divină e de-a dreptul sordidă, mai ales că se transformă într-un monolog moralizator. Concluzia că " binefăcătoarea stiinţă ne-a eliberat de orice obligaţie faţă de fauna terestră" face campania zoomorfă a vizitatorului inoportun şi mai fantezistă şi absurdă. Dacă v-a plăcut plimbarea prin lumea chipurilor de oameni, vă recomand să lecturaţi mai multe descrieri din fresca umană pe care o realizează cu talent Giovanni Papini în cartea cu acelaşi titlu: Chipuri de oameni şi pe care am savurat-o până la ultima pagină.

Niciun comentariu:

Follow by Email

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...