sâmbătă, 11 iunie 2011

Depăşirea condiţiei sau lăcomie?


Era odată un cioplitor în piatră nemulţumit de el şi de soarta pe care o avea.
Într-o zi a trecut pe lângă casa unui negustor bogat şi prin poarta deschisă a văzut o mulţime de avuţii şi oaspeţi importanţi. “Cât de puternic trebuie să fie negustorul acesta” s-a gândit cioplitorul în piatră. A devenit foarte invidios şi şi-ar fi dorit să fie înstărit ca acel negustor. Atunci n-ar mai trebui să trăiască viaţa unui cioplitor amărât.
Spre marea lui surpriză deveni negustorul însuşi, bucurându-se de tot mai multă bunăstare şi putere decât ar fi visat vreodată să aibă, invidiat şi detestat de cei mai puţin înstăriţi decât el. Dar curând, un funcţionar de rang înalt a trecut pe acolo   într-o trăsură, însoţit de o mulţime de slujitori şi escortat de soldaţi bătând tobele.
Oricine, indiferent cât de bogat era, trebuia să se închine adânc în faţa procesiunii. “Câtă putere are acest om!” s-a gândit negustorul. “Mi-aş dori să fiu un asemenea funcţionar de rang înalt!”
Şi a devenit un funcţionar transportat pentru tot cu trăsura lui împodobită, urât şi temut de oamenii din jur care trebuiau să se încline până la pământ când trecea el.
Era o zi toridă de vară, iar oficialul se simţea foarte nemulţumit, în trăsura lui lipicioasă. S-a uitat sus la soare. Soarele strălucea mândru pe cer fără să-i pese de prezenţa lui.
„Cât de puternic este soarele ” s-a gândit el. „Aş dori să fiu chiar eu soarele!”.
Şi a devenit soare strălucind mândru deasupra tuturor, pârjolind câmpiile, blestemat de fermieri şi de lucrători. Dar un nor imens, negru s-a aşezat între el şi pământ, aşa încât nu-şi mai putea arunca lumina dedesubt. „Ce puternic este acest nor de furtună!” s-a gândit el. „Mi-aş dori să pot fi nor”.
Şi a devenit un nor inundând câmpuri şi sate, blestemat de toată lumea. Dar curând norul a fost dat la o parte de o forţă mai mare, vântul. „Ce puternic este vântul!” s-a gândit el „Mi-aş dori să pot fi vântul.”
Şi a fost vântul, doborând ţiglele de pe acoperiş, scoţând copacii din rădăcini, urât şi temut de toţi cei aflaţi în calea lui. Dar după un timp, vântul a dat peste ceva pe care nu l-a putut urni din loc oricât de tare ar fi suflat, o stâncă înaltă. „Ce puternică este această stâncă” s-a gândit el. „Aş dori să pot fi o stâncă”.
Şi a devenit o stâncă mai puternică decât orice altceva de pe pământ. Dar cum stătea acolo, a auzit sunetul unui ciocan batând, o daltă în piatra tare şi a simţit că ceva se schimbă. „Ce poate fi mai puternic decât mine, care sunt o stâncă!” s-a gândit el. S-a uitat în jos şi a văzut departe dedesubt, silueta unui cioplitor în piatră.

4 comentarii:

photonature2010 spunea...

Morala este buna, problema este că în ziua de azi se uită tot mai frecvent de unde s-a plecat, iar bunul simţ rămâne undeva uitat într-un colţ.

LOLITA spunea...

@photonature, ideea este ca suntem tot timpul nemultumiti, iar pana sa ne dam seama, viata a trecut deja. Ne dorim mereu mai mult, ceea ce nu este intotdeauna rau, pentru ca face parte din evolutie, dar nu ne multumim cu ce avem si tindem spre culmi neatinse si carari nebatute, fapt ce poate duce la dezamagire,deziluzie...
Toate cele bune!

tu26dor spunea...

Imi plac povestioarele cu talc, am mai spus cred. Ideea e sa nu uiti niciodata de unde ai plecat. Nu prea se mai intampla asta la noi.
Zi senina!

LOLITA spunea...

@tu26dor, unii dintre noi nu mai retin pasii care i-au dus spre culmi, uita cat de greu a fost si ce sacrificii au facut, iar odata ajunsi acolo vor si mai mult si mai mult si uite asa trece viata...
Ce este mai tragic este ca nu ne multumim cu ce avem, ni se pare mereu ca altii au mai mult si intervine invidia, gelozia si alte tare...
O zi cu soare ! :)

Follow by Email

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...