miercuri, 21 octombrie 2009

Pot intra în conflict dreptatea şi libertatea individuală?


Pentru a răspunde acestei întrebări aş începe prin a pune în evidenţă ceea ce a afirmat Karl Jaspers şi anume că " nimic nu trebuie considerat inevitabil (...). De noi depinde ceea ce va fi şi anume de fiecare individ, cu toate că nici un individ separat nu decide cursul istoriei."
Una dintre experienţele umane fundamentale este experienţa constrângerii. Existenţa oamenilor este, într-o mare măsură, o permanentă confruntare cu diverse feluri de constrângeri.
Primordiale sunt, în mod evident, constrângerile fiziologice, impuse fiecărui om de necesităţile funcţionării normale a propriului organism. Conştientizarea acestor constrângeri i-a făcut pe cei mai vechi gânditori să asemuiască trupul omenesc cu o carceră în care este închis sufletul. Metafora carcerei este menită să sugereze lipsa fatală de libertate a sufletului omenesc, obligat să suporte în permanenţă constrângerile fiziologice impuse de trup. Acestora li s-au adăugat constrângerile sociale şi cele politice. Evoluţia spirituală a umanităţii a acordat treptat un loc tot mai important constrângerilor morale. În acelaşi timp, credinţa religioasă, statornică, de multe milenii, a vieţii individului şi comunităţii, a exercitat neîncetat constrângeri specifice. La nivel intelectual, dezvoltarea unor sisteme de gândire bazate pe simboluri abstracte a creat constrângeri logice şi conceptuale.
Experienţa acestor constrângeri i-a pus pe oameni în contact cu necesitatea, cu ceea ce este obligatoriu, cu ceea ce limitează libertatea.
Necesitatea îşi face simţită prezenţa în viaţa oamenilor ca Destin. Destinul, în concepţia lui Marcus Aurelius desemnează " ceea ce este scris să se întâmple ", adică un curs fatal de evenimente ce poate fi prevestitdar nu preîntâmpinat. Omul apare astfel ca fiind supus unei necesităţi fatale, manifestate prin împrejurări care impun alegeri tragice şi sacrificii ceea ce-l împiedică să-şi realizeze toate scopurile. Astfel, Aurelius mai afirma şi că a fi liber nu înseamnă a putea obţine tot ceea ce doreşti, ci a nu dori ceea ce nu poţi obţine, a aspira numai la ceea este realizabil." Aflăm chiar şi secretul libertăţii din scrierile sale, care nu stă în dominarea necesităţii, ci în dominarea propriilor dorinţe şi aspiraţii.
Preocuparea pentru înţelegerea esenţei umane a permis antropologiei filosofice să "redescopere" două dimensiuni fundamentale ale personalităţii - afectivitatea şi voliţia.
Dacă începând din antichitate şi până în epoca raţionalismului clasic, tendinţa dominantă a fost aceea de a privi omul exclusiv sau cu precădere ca pe o fiinţă înzestrată cu şi condusă de raţiune, începând din secolul al XVIII-lea şi mai ales din secolele următoare se dezvoltă teorii filosofice care prezintă omul ca fiinţă dominată de afect şi dorinţe. Această nouă tendinţă a fost încurajată şi de empirişti care au subliniat că omul este o fiinţă sensibilă, condusă de afecte. Raţionalistii se conduceau după principiul că "gândirea subiectivă este activitatea noastră cea mai adâncă"(Hegel) în timp ce empirismul afirmase net prin David Hume că " raţiunea este şi trebuie să fie doar roaba pasiunilor"
Înţelegând omul ca fiind fiinţă condusă orbeşte de propria sa voinţă, Schopenhauer va contesta existenţa libertăţii. Dimpotrivă, Nietzsche şi Sartre vor susţine că nu există pentru om nici un fel de constrângeri fatale.
Creştinismul pentru a da răspuns la multe întrebări problematice în ce priveşte această libertate a omului de a alege între bine şi rău, a dezvoltat doctrina liberului arbitru. Conform acesteia, Dumnezeu nu numai că l-a creat pe om, dar l-a şi înzestrat cu liber arbitru şi raţiune.
Ideea de a raporta libertatea umană atât la Raţiune, cât şi la Necesitate, idee fundamentală în opera lui Spinoza, a fost preluată de iluminişti şi dezvoltată în cadrul filozofiei politice din sec. XVIII- XIX. Acum, prin corelaţia libertate - necesitate se înţelege nu atât legile naturii cât legile juridice. Această corelaţie va sta şi la baza ideii statului " de drept", în care fiecare cetăţean este liber deoarece voinţa sa nu se subordonează nici unei alte voinţe subiective, ci numai necesităţii sociale obiective exprimate de legile statului.
Rousseau, Kant considerau că rolul legilor şi al statului este de a asigura condiţiile necesare convieţuirii oamenilor.
În cadrul diverselor doctrine politice utopice, corelaţia libertate - raţiune îmbracă forma principiului fundamental care afirmă că libertatea individuală nu se poate realiza decât într-o societate raţională bazată pe egalitate, echilibru şi dirijare deliberată.
Şi în alte concepţii din sec. al XIX-lea corelaţia libertate - raţiune conduce la etatism, adică la subordonarea societăţii faţă de stat. Pentru Hegel, voinţa individuală a omului se identifică cu pasiunea subiectivă şi interesul particular, în timp ce statul reprezintă Raţiunea obiectivă şi interesul general, moralitatea. Astfel, statul are o "misiune" superioară de îndeplinit - aceea dea a satisface interesul general - şi individual trebuie să i se supună necondiţionat. Conform acestei teorii scopul statului şi al conducerii politice este doar acela de a apăra drepturile şi libertăţile individuale. Singurele constrângeri pe care le poate exercira statul sunt cele destinate apărării acestor drepturi şi libertăţi. Aşa cum spunea John Stuart Mill, o restrângere a libertăţii unui om este legitimă numai atunci când, prin intermediul ei, se previn alte încălcări, mai mari ale libertăţii oamenilor.
Jaspers în " Originea şi sensul istoriei " afirma că libertatea individului este posibilă numai în măsura în care poate exista concomitent cu libertatea celorlalţi. După părerea lui, individul are o dublă exigenţă: de a fi protejat de violenţă şi de a i se recunoaşte valabilitatea opiniei şi voinţei sale. Libertatea se poate înfăptui numai prin înfrângerea forţei de către justiţie.
Societatea nu se subordonează statului , ci statul se subordonează societăţii ; nu se sacrifică libertatea de dragul egalităţii, al "echităţii", ci se sacrifică cerinţele de egalitate şi echitate pentru a menţine libertatea individuală.
Cerinţa justificării comportamentului nostru moral a fost enunţată într-o formă clasică în dialogul lui Platon " Republica". Glaucon, unul dintr personajele dialogului , îi cere lui Socrate să justifice faptul că oamenii trăiesc în mod moral, că preferă dreptatea nedreptăţii.
Provocarea lui Glaucon e deci aceea că natura omului şi practicarea dreptăţii sunt în conflict: lăsat să-şi urmeze propriile interese, nici un om nu va fi drept.
J.J.Rousseau şi I. Kant formulează un alt răspuns la provocarea lui Glaucon. După ei, natura omului nu e în conflict cu practicarea dreptăţii. A ne comporta moral este o consecinţă a înseşi naturii noastre. Cei doi filozofi se deosebesc însă atunci când indică acel factor propriu naturii omului care îl constrânge pe acesta să se comporte drept.
După Rousseau fiecare om posedă un simţ înnăscut al dreptăţii, pe temeiul căreia el apreciază moralitatea faptelor sale ori ale semenilor săi. Dreptatea nu este o noţiune făurită de raţiune şi care ne permite să judecăm la rece dacă o faptă e dreptă sau nu. Temeiul dreptăţii se află într-un sentiment al nostru: iubirea de sine. Cum acest sentiment este înnăscut, natural, înseamnă că natura omului nu poate fi în conflict cu dreptatea.
După Kant, trebuie să facem distincţie între două feluri de motivaţii ale acţiunii oamenilor: unii oameni acţionează din înclinaţie, alţii din simţul datoriei. Înclinaţii sunt de pildă, dorinţa de o obţine o plăcere, dorinţa de putere, lăcomia, teama de a fi vătămat, teama de moarte. Când un om acţionează motivat de un factor precum aceştia el acţionează din înclinaţie. Însă el acţionează din datorie atunci când raţiunea sa îi cere să acţioneze altfel, chiar dacă nu e înclinat în acest sens. Înclinaţiile sunt scimbătoare şi diferă de la om la om , raţiunea e însă universală şi toţi oamenii sunt ţinuţi să respecte legile ei. Dacă dreptatea îşi are temeiul în raţiune, atunci înseamnă că ea va fi în armonie cu natura omului.
Provocării lui Glaucon i se poate răspunde şi astfel: conflictul dintre natura umană şi dreptate apare pentru că noi presupunem că dreptatea este absolută, că toţi oamenii din toate timpurile şi din toate locurile au aceeaşi noţiune de dreptate.
Dreptatea însă s-a argumentat că nu este absolută: ea nu e decât expresia unei convenţii încheiate între oameni cu scopul de a nu se vătăma unii pe alţii. Dacă dreptatea este doar un instrument crewat de oameni pentru a trăi împreună, înseamnă că ea nu derivă dinăuntrul sufletului nostru, ci i se impune acestuia din afară.
Kant şi Rousseau considerau că dreptatea se întemeiază pe caracteristicile sufletului nostru, în timp ce Augustin afirma că dreptatea vine din afara noastră şi că temeiul ei nu sunt convenţiile schimbătoare şi variabile ale oamenilor, ci ceva absolut: fiinţa divină, Dumnezeu. Deşi oamenii au concepţii diferite despre ceea ce e drept şi ceea ce e nedrept, aceasta nu înseamnă că dreptatea însăşi nu este, totuşi una singură în orice loc şi în orice timp.
Fiecare om este înzestrat cu o inteligenţă mai mult sau mai puţin sclipitoare, însă ea nu-l poate ajuta să distingă, de cele mai multe ori între ceea ce este bine şi ceea ce este rău. Alegerea făcută depinde şi de alţi factori, de fiecare individ în paret, de natura lui, de educaţia şi gradul de moralitate de care dispune pentru ca soluţia să fie cea mai bună. Nu întotdeauna tot ce este drept şi corect pentru o persoană este la fel şi pentru o alta. De asemenea, nu întotdeauna soluţia reflectă ceea ce doreşte cu adevărat individul sau ceea ce şi-a propus el.
Ce spuneţi, pot intra în conflict dreptatea şi libertatea individuală ?

3 comentarii:

pheideas spunea...

Superb eseu ! Abia astept sa-l pui pe Duelul Mintilor, ca sa ti-l comentez. :)

pheideas spunea...

Bineinteles, nu tot, ci un rezumat. :))

LOLITA spunea...

Am sa incerc desi nu prea ma pricep la chestii ce tin strict de informatica ! Dar invat ! Imi place sa fiu un invatacel asiduu :))

Follow by Email

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...