marți, 1 septembrie 2009

Politeţea un imperativ moral?

S-ar putea spune că nu e nici o legătură între politeţe şi morală. Unii înţeleg politeţea doar ca un artificiu, ca o mască a ipocriziei, o conduită superficială, rigidă şi mecanică. Să nu uităm că există şi o formă degenerantă a manierelor şi relaţiilor sociale, formă ce a fost satirizată în multe opere literare printre care "Coana Chiriţa" a lui Vasile Alecsandri sau "Preţioasele ridicole" a lui Moliere.
Ceea ce se uită este sensul adevărat al politeţii, un fond profund şi necesar pentru evoluţie, care explică rafinamentul conduitei morale a omului şi justifică şi valoarea socială a ei.
Politeţea nu s-a inventat ieri, ea s-a născut o dată cu cultura şi este un semn al acesteia, de aici şi respectul pentru om, semeni. Un tezaur nepreţuit în acest sens este "Povestea vorbei" a lui Anton Pann care ne dezvăluie purtarea frumoasă a omului simplu, cu toate resorturile ei şi cu metamorfozele ancestrale ale bunului simţ.
În trecut politeţea era privită ca apanaj doar al clasei dominante, elevate aşa numita "elită", apoi a fost cântată de trubaduri şi truveri, cultivată în saloane -mai ales franceze- şi devine un bun al burgheziei, al oraşului ( originea polis şi civis din cuvânt cu sens de cetate, oraş). Politeţea a arătat mereu valoarea socială şi culturală a omului de lângă tine şi deşi s-a democratizat o dată cu viaţa politică şi socială, ea aparţine tuturor oamenilor.
Conduita politeţii se reduce la grija de alţii şi se răsfrânge prin acţiune, vorbă, intonaţie, atitudine şi gest. Forma ei diferă de la naţie la naţie, dar conţinutul ar trebui să fie acelaşi. Finalitatea ei rămâne constantă şi anume, realizarea tot mai perfectă a armoniei, a echilibrului în relaţiile interpersonale. Ideea sentimentului de grijă faţă de alţii este cel mai bun emolient pentru sufletele rănite în diverse circumstanţe, apropie aceste suflete şi le deschide. Dacă ar fi să mai punem la socoteală şi faptul că acestă grijă de alţii dizolvă egoismul şi îl face să găsească echilibrul necesar între respectul pentru alţii şi demnitatea personală, o putem considera una din cele mai utile deprinderi după ce am învăţat să mergem şi să vorbim.
Demnitatea personală ţine de respectul de sine şi de respectul pentru ceilalţi. Zilnic putem dovedi tăria noastră de caracter prin bună cuviinţă. Este cel mai eficace exerciţiu de a ajunge la modestie, tact, gradaţie, măsură. Politeţea implică şi o anumită discreţie a trăirilor în funcţie de sensibilitatea intimă a fiecăruia. Prin politeţe putem dovedi cât de umani suntem. Înseamnă dăruire fără exigenţă,fără autoritate. Astfel se creează un resort, un îndemn de a răspunde la fel.Miracolul firescului se poate obţine printr-un simplu zâmbet binevoitor sau orice gest care nu porneşte dintr-o constrângere externă, ci dintr-un impuls lăuntric, ca de la o inimă la altă inimă. Politeţea este ca un germene ce încolţeşte în"pământul" reavăn al inimii, o sămânţă ce pregăteşte pe nesimţite recolta viitoare.

10 comentarii:

Rontziki spunea...

Faina tema si faina postare :)
Sunt de acord cu tine ca politetea fata de ceilalti tine de o demnitate personala si de respectul de sine.

Ceea ce spui tu despre discretie, tact, modestie tin insa de o noblete si o finete interioara, iar parerea mea este ca nu au atat de multe in comun cu politetea care este o manifestare exterioara, generata fie de o atitudine interioara sincera, fie de o buna educatie.
Un om politicos poate avea sau nu acea noblete interioara, acel fel de a darui fara agresivitate...probabil mai rar un om care are nobletea interioara nu ar fi si politicos...si totusi eu le vad distincte :)

LOLITA spunea...

Rontz,multumesc pentru aprecieri!
Când spuneam că prin politeţe se poate ajunge la modestie, tact, gradaţie, măsură mă refeream la discreţia trăirilor în funcţie de sensibilitatea intimă a fiecăruia. De ex. în gestul de politeţe faţă de un om învârstă, un bolnav, o femeie sau un copil, se manifestă un sentiment de ocrotire.
Politeţea nu se poate realiza fără un autocontrol, fără înfrânarea impulsurilor inferioare ca invidia, lăcomia, vanitatea, susceptibilitatea, gelozia etc. Un om politicos trebuie să aibă o nobleţe interioară altfel, umanismul lui se dizolvă în ipocrizie, se transformă în ceva rigid şi mecanic. Am insistat pe faptul că politeţea trebuie să pornească din interior ca răspuns al unei inimi la o bătaie de inimă, să intervină acea empatie necesară unei relaţii umane. Adică ar trebui să ne punem mereu în locul celuilalt şi asta nu se poate face decât din interior. Politeţea este o manifestare exterioară doar atunci când se sărută mâna, se ridică pălăria -cine o are- :), se salută şi se vorbeşte civilizat dar nu înseamnă doar atât. Când trebuie să impui respect, deja zic eu nu mai e ceva exterior, ci intervine o ofertă, o dăruire care creează un îndemn de a răspunde la fel. Cred că te-am lămurit, dacă nu, aştept întrebări. :)

Rontziki spunea...

Asa ca si deziderat, da, sunt perfect de acord cu tine :) Politetea ar trebui sa porneasca din interior si sa fie exprimarea unor trairi firesti, doar ca nu prea se intampla asa, din pacate...
Imi place insa sa cred ca semanam si apoi culegem, ca sa zic asa, si sa indemn si eu, ca si tine, la a fi noi primii care transmitem ceva frumos, fara a avea doar pretentia de a fi tratati frumos si politicos :)
Ma declar lamurita :)

LOLITA spunea...

Ai inteles foarte bine ce indemn vreau sa lansez si ma bucur ca esti alaturi de mine! :)

pheideas spunea...

Frumos eseu ! Tu spui ca politetea e ceva frumos. Pentru cine ? Azi nimeni nu se mai oboseste sa dea locul in metrou. Eu o mai fac cand vad oameni in varsta sau femei cu copii mici. Primesc in schimb un zambet sters. Cei mai multi nu mai stiu sa aprecieze politetea. Traim in epoca eficientei, a gesturilor calculate. Politetea e compusa din gesturi gratuite si putini mai sunt dispusi sa le acorde. Cum am spus, cei mai multi din nestiinta.
Mi-a placut cum ai spus - politetea este o forma a culturii. Pe vremuri, si cultura de Floarea Soarelui era o forma de politete, pentru ca avea o masura regasita in truda palmelor.
Politetea este o reminiscenta a vremurilor de demult, vremuri care din fericire au ocupat mai mult de trei sferturi din istorie. Din pmdv politetea e o masura a evolutiei individuale si colective. Faptul ca azi n-o mai intalnim, inseamna ca am involuat.
Cat despre mine, nu voi pregeta s-o daruiesc cu fiecare ocazie, pentru ca o fac in primul rand pentru mine. Si uneori, de ce sa nu recunosc, imi deschide usi.

LOLITA spunea...

Politetea este ceva frumos pentru cei care au acea sensibilitate interioara intima si care sunt capabili sa o daruiasca fara sa astepte sa primeasca ceva in schimb.Politetea vizeaza intr-adevar o evolutie individuala si colectiva si este semn de marca a omului cultivat si nu numai, pentru ca sunt oameni care au aceasta noblete innascuta si apeleaza la ea fara sa se simta in vreun fel amenintati de indiferanta celorlallti sau de ignoranta. Mie imi place sa daruiesc gesturi si cuvinte politicoase chiar daca sunt intampinata cu ostilitate pentru ca am credinta ca macar voi impune un anumit respect chiar daca nu mi se va raspunde mereu cu aceeasi moneda. Cred in raspunsul unei inimi la alta inima. Poate sufar de ceva incurabil, dar din aluatul asta sunt facuta!

Anonim spunea...

Mi-a placut eseul despre politete; cu adevrat omul politicos este cel ce are delicatete interioara,iar stereotipurile de gen" sarut mana","noapte buna","pofta buna",ma enerveaza la culme,mai ales cand acei pretinsi"civilizati" dovedesc egoism si nesimtire de nedescris!
Aceasta atitudine snoaba,corelata cu personalitatea indiferenta a celui care pretinde sa spui "formulele lor magige"a condus la un soi de conflict interior,pentru ca nu-mi puteam explica prapastia dintre politetea superficiala-ca o pojghita subtire care imbraca saracia spiritului si nesimtirea crasa) si bun simt(adica tocmai acea delicatete interioara sau "cultura" cum bine ai spus)Asa am "clarificat"eu-stangaci,ce-i drept, diferenta uriasa,dintre politete si om.Ciudat,nu? Pentru mine politetea este actul normativ,sau abecedarul caricaturilor,a bipezilor,care de cele mai multe ori aluneca inspre snobism,sau poate undeva in adancul fiintei lor,constiinta se revolta fata de egoismul lor si atunci "tin" la politete cu dintii,doar pentru a cosmetiza bestiile din ei.De multe ori"politicosul"a "parvenit"spiritual...si-a spoit duhul,ramanand mediocru in esenta sa. Omul este pentru mine cel care a parcurs niste etape; este cel care a "devenit"fara sa parvina,cel care si-a implinit destinul nobil la care a fost chemat"redobandirea asemanarii cu Dumnezeu"...iar cum stim ca Dumnezeu este un gentleman,omul nu poate fi altfel.Acela va sti sa inteleaga,sa daruiasca,sa fie om.

LOLITA spunea...

Anonim, ai surprins ideile principale ale eseului meu si ma bucur ca acestea te-au indemnat sa-mi raspunzi! :)
Chiar daca unii considera demodata politetea, ea nu pregeta sa ne ofere o fateta a ceea ce numim noblete i nterioara. Esenta e din ce in ce mai devalorizata si se pune accent pe un materialism imediat sub care se ascunde o superficialitate indoielnica si o goana dupa acea cosmetizare de care pomeneai sub care se ascund bestiile, sau rebuturile de oameni cum le numeam eu intr-o postare. Despre snobi si parveniti se pot spune multe si dac timpul imi va ingadiu o voi face alta data.
Te mai astept pe aici! :)

acuarele spunea...

Superba tema, si cat de frumos ai descris esenta!
Politetea, ca fenomen de suprafata, este ca regula pasilor de dans. Odata intrat in ring, esti obligat sa cunosti miscarile si sa le executi, fie ca ai sau nu talent, si indiferent in ce masura esti in stare sa auzi "marea muzica" a lumii, sa intelegi fenomenele din jurul tau si sa le onorezi cu gesturile tale.
Politetea la nivel profund, uman, nu are nevoie de reguli, fiind o forma de iubire, sau altfel spus, derivand din aceasta.

LOLITA spunea...

Acuarele, ma bucur ca ti-a placut eseul meu. Ai dreptate, trebuie sa cunoastem pasii si sa stim sa ascultam si muzica adevarata... :D

Follow by Email

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...