miercuri, 15 iulie 2009

Love is all around

Zilele acestea am revizuit câteva încercări de ale mele şi pentru că e vară şi e soare şi dragostea pluteşte în aer, am să încerc să redau din însemnările mele legate de acest sentiment nobil ...

Iubirea,cuvânt sublim, idee ireală...

Am mai avut timp în ultima perioadă să ne întrebăm ce este ea de fapt? Ne-am mai gândit serios la ea după ce ne-am îndrăgostit? Ce amintiri frumoase, ce aventuri palpitante ne leagă de ea...

Dacă ar fi să dăm o definiţie iubirii, am realiza că nu e un lucru de şagă. Spunând iubire ţi se ivesc în minte destule răspunsuri posibile, dar nici unul nu are capacitatea de a exprima tot ce doreşti. Ar putea fi de vină soarele arzător, lumina, primăvara sau vara de tot ce ţine de iubire dar oare este de ajuns? Aş întreba cerul, sau poate marea nemărginită, dar nu cred că aş găsi răspunsul deplin pentru întrebarea mea...În primul rând pentru că există un spectacol mai fabulos decât nemărginirea mării sau a cerului şi acesta este sufletul omenesc. Numai aici cred că aş găsi ceea ce caut. Iubirea, ar fi totul sau nimic, ca şi această viaţă. Este un dar al zeilor, pe care noi, muritorii, avem tendinţa de a-l subestima.

Se spune că a fost odată, o zână, care a creat natura anume pentru îndrăgostiţi. Vi se pare nostim sau poate puţin credibil? Atunci cum explicaţi toate aceste minunăţii pe care le oferă natura cu atâta generozitate? Sunteţi nedumeriţi, sau poate vă este frică să mai credeţi în basme cu zâne şi feţi frumoşi? Vă ascundeţi cu nonşalanţă, după o mască, cea a maturităţii, neîndrăznind să recunoaşteţi că sufletul vă este încă tânăr şi dornic de necunoscut? El nu a îmbătrânit; e la fel de tânăr ca la început.

Natura-adăpost, nu se poate lăsa uitată. Ea este oriunde de faţă, este martorul iubirii - dar nu oarecare - ci adevărate. " Este mereu prezentă, cu ţinta ei brutală şi sublimă şi oricare ar fi nevinovăţia sufletelor, simţi în perechea cea mai pudică, adorabila şi tainica nuanţă ce deosebeşte doi îndrăgostiţi, de doi prieteni."

Puteţi spune, ce altă schimbare la faţă mai mare decât iubirea?... " Ţipetele scurte şi goana prin iarbă, mijlocul fetelor prinse din zbor, vorbirea de rând ce pare o melodie, marea iubire ce izbucneşte din felul în care este rostită o silabă, cireşele smulse de la o gură la alta, toate acestea strălucesc, ca focul, sunt divine."

A iubi înseamnă, a fi zeu, ceea ce este o frumoasă cutezanţă de muritor. A iubi, aproape că ţine loc de a gândi, pentru că iubirea este o înflăcărată uitare a tot ce ne înconjoară. Aşadar, să nu cerem pasiunii logică.

Când iubeşti, totul pare posibil. Simţi că ai puteri nebănuite, eşti zeu şi-i poţi porunci lumii. Simţi că pluteşti deşi atingi pământul şi realizezi în cele din urmă că nu eşti cu nimic deosebit de toţi ceilalţi, dar în sufletul tău porţi preaplinul momentelor în doi...

Îndrăgostiţii, acei iubiţi ai sorţii, acei copii naivi ţinîndu-se de mână, înfruntă viaţa doar cu un surâs, un sărut, sau cu o îmbrăţişare tandră. Este curaj sau sfidare? I-aş spune curaj. De ce? Simplu. Pentru că a înfrunta viaţa - indiferent prin ce mijloace - este un act de curaj.

"Dacă dragoste nu e nimic nu e." spunea apostolul Pavel. Credeţi că este o afirmaţie gratuită? Eu aş spune că nu. Încercaţi vă rog , - fie şi numai pentru o clipă - să vă închipuiţi, cum ar arăta pământul fără soare, ce ar fi cerul fără stele, cum ar fi o floare fără petale... Ei bine, acelaşi fenomen, i s-ar întâmpla şi omului, dacă ar fi lipsit de dragoste. La ce rost acest zbucium, această clocotire pătimaşă, fără parfumul acestei mirabile seminţe? "Totul" ar fi " nimic" şi e păcat!

Iubirea este veşnică şi ea va exista, va reîncepe fără încetare şi va ţine atât timp cât vor exista suflete tinere.

E ştiut, că ceea ce este veşnic, nu se pierde. " Îndrăgostiţii se iubesc, râd, se încruntă în glumă unul la altul, îşi împletesc degetele mâinilor, se tutuiesc, dar toate acestea nu pun stavilă veşniciei. Ei se ascund în taina amurgului, în umbră, odată cu păsările, cu trandafirii. Se farmecă unul pe altul în întuneric, cu inimile oglindite în ochi, murmură, şoptesc, în vreme ce astrele umplu nemărginirea."

El şi ea! Acest cerc vicios! " Două cântece diferite, două culori ce nu s-au văzut niciodată" şi totuşi se iubesc. El, bărbatul întâmplător, devine unic prin iubire. Ea, e frumoasă " cum e fecioara între sfinţi" şi unică tot prin iubire. Iubirea ne face unici. Ce poate fi mai sublim? Ea este calea sigură spre absolut, spre care tindem ... Sau poate nu? Ce cutezanţă oarbă, din partea unei bucăţi de humă!!!!!!!!

Dar dacă nu ea ne ridică, atunci ce altceva?

Scriam destul de profund pentru anii pe care îi aveam atunci... Aş mai adăuga că iubirea este cel mai puternic sentiment de pe pământ. Dar şi cel mai vulnerabil! Greşelile, invidia, gelozia, plictisul o macină, la fel cum ploaia şi vântul macină piatra. E supusă încercărilor nenumărate de la cele mai mărunte, la cele mai grele.

Câteva citate din autori români preferaţi legate de tema aleasă spre discuţie...

" Iubirea , nu trebuie să ne fie o povară, ci, dacă se poate, fericire, aripă înaltă şi pură care să bată deasupra curgerii zilelor noastre, să le sporească oxigenul vieţii, să ne tragă mereu în sus!..." ("Dimineaţa iubirii" G. Şovu)

" Te iubesc

Cum iubesc dimineţile

Care-mi urcă în vine

Pure şi adevărate

Ca fiecare cântec închis

În trupul meu!

Te iubesc

Cum iubesc florile

Ce-şi înalţă culoarea

Spre ochii unui albastru

Imens şi greu

De strălucire!

Te iubesc

Cum iubesc cerul

Sprijinit pe frunţile noastre

Ca un cerc uriaş,

De senin

Ce ne uneşte visurile!" ( "Dimineaţa iubirii" de G. Şovu)

" Te aştept ca pe o ploaie de primăvară,

Cu buze însetate şi mâinile întinse în adorare!"

"Te aştept smulgând promisiuni clipelor,

Strivind între degete nedumeririle şi indoielile!"

" Te aştept cu ochii îmbătaţi de dor,

Cu suflet fremătând

Şi fruntea plecată,

Cu gânduri dospite-n aroma speranţelor!" ( "Dimineaţa iubirii" de G. Şovu)

" Setos îţi beau mireasma şi-ţi cuprind obrajii

Cu palmele-amândouă cum cuprinzi

în suflet o minune

Ne arde-apropierea, ochi în ochi, cum stăm

Şi totuşi tu-mi şopteşti: Mi-aşa de dor de tine!"

.....

" Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic,

parc-aş fi pribeag pe-un alt pământ."

.....

" Femeie,

ce mare porţi în inimă şi cine eşti?

Mai cântă-mi înc-o dată dorul,

să te ascult

şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,

din care înfloresc aievea - veşnicii." ( " Dorul" L. Blaga)

" Primejdiosul zâmbet sombrat în castitate

Mişcările prudente şi umerii păgâni

Ameţitoare noapte a şoaptei depărtate

Şi şarpele virtuţii curbându-se-ntre sâni." ( " Portret" de N. Labiş)

" Pentru ce-am plecat,

Unde mă îndrept?

S-au întunecat

Sensurile-n piept,

Dar o flacără

Mă cheamă acolo

Sub staturi de nea

Şi vreau să treacă

Liniştea mea." ( " Dor" N. Labiş)

" Sărutul stânjenit şi strâmb în colţul gurii

Nu a putut fireşte să-nvie un trecut.

Speranţa, otrăvită de degetele urii,

Azi s-a insinuat şi a durut.

Un râu murdar sub cheiuri curgea în fapt de seară;

Atât de melancolic şi fals, cum mi-a părut,

Şi încăpăţânarea cu ceara ei hilară

Azi s-a insinuat şi m-a durut." ( "Alexandrin" N. Labiş)

" Şi dragostele noastre

Dospiră în venin

Prea mult le contemplasem

Ca pe-un decor străin.

Le-am aspirat parfumul,

Aromele le-am supt,

Dar din greşeală tristă,

Petalele le-am rupt." ( " Şi " N. Labiş)

" Nesfârşit e cerul

Care se-ncepu,

Nesfârşită-i ziua

Unde eşti şi tu.

...

Soarele e palid

Dus în vechi poveşti-

Nesfârşită-i zarea

Largă, unde eşti." ( " Tu" N. Labiş)

" Sunt muritori fiorii de iubire

De nu-s de cugetare cimentaţi

Iubiţi prieteni, sfântă e iubirea,

Dar cugetaţi, prieteni, cugetaţi." ( " Douăzeci de ani" N. Labiş)

" Petala gurii desfăcută-abia,

Ţi-ai ţuguiat-o a sărut spre ea.

Dar împlinirea-n aer s-a topit

Lăsându-te hazliu şi umilit:" ( " Momente biografice" N. Labiş)

Niciun comentariu:

Follow by Email

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...