sâmbătă, 11 iulie 2009

De vorbă cu mine însămi

Astăzi pare o zi favorabilă meditatiei, pentru că tocmai a plouat şi aerul răcoritor te predispune la aşa ceva... A fost o zi plină în evenimente, iar acum după ce am reuşit să-mi duc la îndeplinire obiectivele propuse şi să fiu un camarad de încredere pentru toţi cei care mă cunosc şi mai ales pentru familie, m-am aşezat în faţa calculatorului pentru a sta de vorbă cu mine însămi şi pentru a-mi face o reevaluare a potenţialului de reuşită al blogului meu.... Aş avea multe idei, dar majoritatea au fost abordate de altcineva, prin urmare voi încerca să fiu eu însămi, iar dacă o să-i placă cuiva să-mi spună...
Viaţa aceasta care ne-a fost dăruită este mereu uimitoare şi nu încetează să ne surprindă de fiecare dată exact în momentul când ne aşteptăm mai puţin... Pe parcursul ei, ca toţi de altfel, am fost martor sau chiar actor la multe întâmplări mai mult sau mai puţin hilare. Din fiecare am învăţat câte ceva şi mi-am descoperit o altă latură a personalităţii mele care era acolo dintotdeauna, dar de a cărei existenţă nu aveam habar. Ce poate fi mai palpitant decât propria regăsire în momente dificile, păstrarea balanţei, a echilibrului diafan dintre bine şi rău, iscodirea vieţii în profunzimea ei?... Cândva doream să fiu psiholog... Atunci credeam că mi se potriveşte această meserie, acum gândesc altfel... Fiecare meserie are frumuseţea ei de necontestat, iar noi suntem cei care trebuie să o găsim... Dacă nu reuşim să găsim Sfântul Graal, partea plină a paharului şi nu ne simţim bine în propria piele, atunci sigur mai avem de explorat faţete noi ale vieţii. De altfel, nu cred că există un moment din trecerea noastră efemeră pe acest pământ din care să nu avem ceva de învăţat..Am întâlnit însă oameni care se simt prea bine în propria piele şi uită să mai fie OAMENI... Trist şi o spun cu durere că omul îl respinge pe om, spiritele devin impenetrabile, se plătesc şi se încasează servicii reciproce, fără să se pună în ele dragoste. Realitatea e dură, însă omul, adevăratul om, cel ce este om, pe deplin om, poartă în sine întreaga lume ce-l înconjoară. Departe de mine să fac apologii sau să lansez vorbe de duh, spun doar ceea ce cred şi uneori mă gândesc cu oarecare reticenţă la societatea viitoare din care vom face parte cu toţii şi căreia fiecare ca individ îi vom da un tribut ... Ideile ca şi banii, nu sunt de fapt, în ultimă instanţă decât reprezentări ale avuţiei şi instrument de schimb şi ambele se reflectă în stările de conştiinţă. Nici trupul nu mănâncă bani, nici sufletul nu se hrăneşte cu simple aparenţe... Astfel, prefer să fiu stăpânul ideilor şi nu sclavul lor. Căci sclavi le sunt acei oameni cu convingeri înrădăcinate, fără simţul nuanţei, nici al nimbului care învăluie şi armonizează contrariile. E stabilit atunci că dreptul meu inalienabil este de a mă contrazice, de a fi nou în fiecare zi, fără a înceta totuşi să fiu mereu aceeaşi. De ce să fiu bolovan prins de pământ şi nu nor ce se scaldă în aer şi lumină?

Niciun comentariu:

Follow by Email

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...